0
15 comments

Duminică, 19 decembrie 2010. Am promis aici să fac referire şi la manifestarea literară de la Sala mare de lectură a Facultăţii de Litere din seara de marţi, 14 decembrie (vă amintesc, în dimineaţa aceleiaşi zile de marţi, 14 decembrie am fost la şedinţa trimestrială a Consiliului USR) – cu atât mai mult cu cât a avut substanţă. Invitaţia pe e-mail suna promiţător: Universitatea din Bucureşti şi Facultatea de Litere organizează marţi, 14 decembrie, de la ora 18.00, o lansare-eveniment: „Leonid Dimov şi postmodernii”. Vor fi prezentate volumele: „Leonid Dimov, Opera poetică”, Vol. I şi II, precum şi Ion Bogdan Lefter, „7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu” şi „O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească” (toate apărute la Editura Paralela 45, 2010). Participă „dimovienii” Mircea Cărtărescu şi Traian T. Coşovei, precum şi alte „personaje” ale cărţilor susnumite: Magda Cârneci, Florin Dumitrescu, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Gheorghe Iova, Ioana Nicolaie, Valentin Petculescu, Sorin Preda, Petru Romoşan, Ana Maria Sandu, Constantin Stan, Liviu Ioan Stoiciu, Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, în prezenţa îngrijitorului ediţiei Dimov şi autor al celorlalte două cărţi, prof. dr. Ion Bogdan Lefter. Evenimentul are loc la Sala de Lectură a Facultăţii de Litere şi va fi moderat de tânărul critic literar Cosmin Ciotloş. N-am mai călcat prin Universitate după Revoluţie decât întâmplător (invitat la câte un doctorat cu o temă care mă interesa sau la o lansare de carte sau la… priveghiul Bibliotecii de poezie a lui Un Cristian). Am uitat să iau aparatul foto cu mine, gură cască. N-au venit toţi cei anunţaţi pe afiş (vorba vine afiş, n-am văzut nici un afiş). Organizatoare a fost Alexandra Florescu, referent Relaţii Publice la Litere. Sala mare de lectură, plină de studenţi. Moderator a fost criticul Cosmin Ciotloş – surprinzător de timorat şi de zgârcit la vorbă. În schimb, Ion Bogdan Lefter a fost extrem de volubil. A fost o întâlnire postmodernă, dacă pot să spun aşa, la care, cum subliniam şi marţi aici, vedetă incontestabilă a fost Mircea Cărtărescu (are un farmec al lui, natural nu livresc). Au fost prezenţi dintre cei invitaţi, în afara celor pomeniţi, Magda Cârneci, Sorin Preda, Valentin Petculescu, Bogdan Ghiu, Ioana Nicolaie (soţia lui Mircea Cărtărescu, nedespărţiţi şi în public) şi Ana Maria Sandu (discretă). În sală, decanul de la Litere, Liviu Papadima, poeta Simona Popescu (universitar şi ea de succes, titulară în manualele de liceu alternative, soţia lui Ion Bogdan Lefter), Luminiţa Corneanu, George Neagoe, Aida Hancer sau Stoian G. Bogdan (observ, e atotprezent la manifestările literare) şi Tiberiu Stamate. Neexistând un scenariu al derulării „lansării-eveniment”, a fost invitat fiecare invitat să spune ce crede de cuviinţă, pe tema propusă („Leonid Dimov şi postmodernii”) sau pe de lături (despre optzecism, de pildă). Criticul (şi poetul) I.B. Lefter a subliniat din start că protagoniştii sunt întotdeauna scriitorii (nu criticii, care scriu despre protagonişti), aşa că i-a prezentat pe cei prezenţi în impresionanta Sală de lectură de la Litere – cu această ocazie am aflat că prozatorul Sorin Preda e profesor de jurnalism (las la o parte faptul că are mai multe surse de venit, una „celebră”, la revista săptămânală Formula AS condusă de fosta prozatoare Sânziana Pop, azi multimilionară) şi că a scos un volum intitulat „Moromete, ultimul capitol” (se ştie, sper, că el e nepot de frate al lui Marin Preda, băcăuan), îi place să stea retras. Că Valentin Petculescu (optzecist de vârsta mea, pe care eu nu l-am cunoscut până azi) e poet, prozator şi dramaturg, profesor de muzică şi cronicar muzical, stă şi el în penumbră. Că Ioana Nicolaie scoate cărţi de o „tristeţe tandră” (proză poematică). Că Mircea Cărtărescu e multilateral, „băiat modest, vrea să înveţe”. Că în Magda Cârneci sunt două personaje (aluzie şi la identitatea ei de dinainte de Revoluţie, când a semnat Magdalena Ghica), e poetă şi critic şi istoric de artă (a fost director al ICR Paris, azi face naveta de la Bucureşti la Paris, consilier la Ambasadă). Că Bogdan Ghiu, poet, eseist şi traducător, vine în literatura română pe filieră… franceză (e un cunoscător de profunzime al limbii franceze). Că Ana Maria Sandu e poetă şi prozatoare care-şi schimbă numele când publică o nouă carte… S-a început cu evocarea lui Leonid Dimov (aţi reţinut, au apărut deja două volume de versuri, ediţii definitive, îngrijite de I.B. Lefter; eu am atras atenţia că Leonid Dimov, în timp, se dovedeşte a fi norocos dacă îi e repusă în circulaţie opera la aproape 30 de ani de la dispariţie – şi nu chiar la întâmplare, ci pe mâna unui universitar critic riguros). Leonid Dimov e un precursor al postmodernismului, a subliniat I.B. Lefter, care l-a cunoscut personal (l-au cunoscut personal pe Leonid Dimov şi Traian T. Coşovei şi Mircea Cărtărescu). „Putem vorbi, astfel, de o treime de secol de postmodernism”. Dimov, un magician al limbajului, al inovaţiei lexicale… Mircea Cărtărescu a povestit în amănunt cum l-a cunoscut pe Leonid Dimov (i-a cunoscut şi pe Şerban Cioculescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Geo Bogza sau Gellu Naum). Azi Dimov ar fi avut 84 de ani. „Cei ce treceau de 40 de ani erau bătrâni pentru mine”, a mărturisit Cărtărescu: „Dimov avea o cămaşă neagră şi-şi plimba nepoţica într-un landou, era evlavios, părea ca o icoană… poet boem, a rămas în subteranele literaturii, spre binele lui… îi ştiam poezii pe de rost, am fost încurajat la Liceul Cantemir să-l citesc de fosta soţie a lui N. Breban, Aurelia Marinescu, cea cu codul bunelor maniere de azi… Dimov părea pauper acasă, avea o barbă lungă şi stătea foarte drept, îl veneram într-atât, încât scriam ca el… nu l-am mai citit, să nu mai fiu influenţat… Brumaru şi Foarţă sunt căzuţi în plasa lui Dimov, care a fost un maestru al limbajului, nemaipomenit de la Arghezi”… I.B. Lefter a recunoscut că el i-a dus acasă la Dimov pe Cărtărescu şi Coşovei, „eu am fost coleg de şcoală cu fata lui Dimov… Ei l-au cunoscut când Dimov a avut o perioadă de sihăstreală. Dar Dimov a avut o perioadă de boemă amestecată cu fronda, era o figură emblematică a boemei scriitoriceşti între 1965-1975, după care s-a retras, se pare din motive de sănătate, a murit la 61 de ani şi avea aspectul unui patriarh. Dimov e un autor fundamental, n-a mai fost reeditat până acum”. Magda Cârneci a amintit de cenaclul de artă pe care l-a condus (recunoscând preceptele optzecismului şi la artiştii plastici, nu numai la scriitori, ba chiar şi la muzicieni sau arhitecţi; aveau aceleaşi limbaje specifice artistice; dar n-au existat poduri de comunicare) şi i-a lăudat lui I.B. Lefter cărţile de critică, în ele descoperind comedia umană a literaturii române, cronicile epocilor istorice, ritmicitatea lor impresionantă. I.B. Lefter, a continuat Magda Cârneci, a scris o istorie a literaturii române colocviale, cu portrete ale artiştilor la tinereţe precise, fine, echilibrate, a prins lucrurile în amănunt. Sorin Preda a recunoscut că e un personaj sfios şi nevorbăreţ (e convins că personajele îşi caută autorul), şi-a amintit de cenaclul prozatorilor lui Ov.S. Crohmălniceanu, „Junimea” şi de faptul că unchiul lui, Marin Preda a murit la 57 de ani şi el, nepotul, trăieşte mai mult decât el şi că speră să se regăsească într-o zi. Bogdan Ghiu a recunoscut că e sentimental, la Cenaclul de Luni vorbea numai la sfârşit, incitat de confruntări, el era cel mai mic: „a trecut vara noastră, am crescut unii din alţii, am simulat o viaţă literară… anii ’90 au fost pierduţi pentru literatura română, în 1983 vorbeam cu Magda Cârneci despre postmodernism… am trăit cu senzaţia că au scris alţii înaintea mea ce era de scris, eram scurtcircuitat şi dinamitat, eu simulam numai scriitura”. Ioana Nicolaie a amintit că e din altă lume (a prins cenaclul Litere la Universitate), dar că a dat masterat pe Dimov. Ana Maria Sandu a preferat să confirme că are două nume literare şi a amuţit, iar Valentin Petculescu a făcut o comparaţie între Cuclin şi Dimov, liric. Ce am spus eu, poate scriu separat, m-am lungit şi aşa, n-are rost să plictisesc. Ion Bogdan Lefter a recunoscut că a acoperit parţial deceniile de literatură în cărţile lui, „un mozaic incomplet”, că a dat „explicaţii de viaţă, pe text”. Că e o meserie grea, de conjunctură, critica literară. Că ar merita să facă analize pe scriitori de aici înainte, în numele unei istorii a literaturii române. A încheiat spunând că refuză emblema optzecistă… Literatura merge înainte, optzecismul e deja istorie.

PS. Am preluat fotografii de pe Google, cu marimile salvate acolo.


Like it? Share with your friends!

0
15 comments

15 Comments

Lasă un răspuns la Octavian Mihaescu Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cu riscul de a re-irita nişte vip-uri din top-ţopul literaturii de azi, separaţia aceasta, decenală a armiilor de scriitori de după…, poate exagerez 1960, poate mai devreme, iaca, nu tac.
    Respect, admir o bună parte a celor care s-au afirmat în aproape 50 de ani de trudă pe ogoarele, şantierele nu numai literare, din celălalt tip de dezamăgitoare republică şi democraţie.

    Dar, oameni buni: pe mine, pe alţii – din ce în ce mai puţini -, supravieţuitori şi datorită lecturii, în cot mă doare din ce “generaţie” literară au făcut parte scriitorii care mi-au plăcut în mod deosebit, precum şi antonim grupul lor.

    Înainte (tot critico-istoricii literari) tăiau în mari bucăţi de timp, numite epoci, literatura. Ele derivau din tipul de orânduire istorică. După 1948, au început să apară platforme-program culturale (şi nu numai: se ştie şi despre ambiţiile lor revoluţionare) şi s-au creat curente gravitând în jurul sorilor (Persoane) unei Reviste tutelare (gazdă, cu predilecţie a partizanilor şi simpatizanţilor lor). Şi, asta mi s-a părut cea mai justificată grupare.

    N-am înţeles, poate n-am citit îndestul, cine şi-n ce scop a inventat “zeciştii”… Nu cumva, acele stupide judecăţi, după care – ca şi unii pomi – omul literaturicesc nu trebuia să vieze, să fie-n prim-planul atenţiei maselor (nu-i aşa, cu hurta culturalizate!), mai mult de două cincinale dictate de CCişti…
    Poate mă-nşel eu, dar, tare mai zac în bănuială.
    Mă poate vindeca de ea cineva ?

    În jurul cui s-au grupat şaizeciştii, apoi…, apoi… Se mai vorbeşte de acele spirite au reviste pe atunci tutelare, ori istoria, viaţa a confirmat oşteni din ranguri inferioare ?…

    Pe când nouă ne (mie-mi) plăceau Labiş (şi profesor fiind, poeziile lui mereu m-au făcut să-l declam cu lacrima-n gât), Dimov, Sorescu (nu tot!), Dinescu (doar ca proprietar de poduri; nu de moarte, nici de ce acum poartă) sau Fănuş sau Mircea Micu plus unii ca Pucă, starniul ilustrator, alături de care ne simţem un pic subversivi, n-am stat un moment să-i separ: ăsta-i din 70-deal, ista din 80-vale… Orişice era sau se considera omul, în sufletul meu a intrat şi-a adăstat fără cojoacă decenală.
    Cred că n-am făcut bine…

    Şi ăsta e un motiv să nu mai particip la reuniuni unde se adună deceniile ele în’de ele, mai ceva ca la rapoartele şi planurile de perspectivă anuale de’anţărţ. Cui, ce vor să demonstreze? …

    Că mai dăinuie – doarLectura (nu chiar de mase) îi confirmă. Iar consacrarea, beatificare, sanctificarea – doar după ce vor ajunge ulcelele din care vom bea, pomenindu-i: când de rău, când de bine!
    Să trăiţi, generaţii după generaţii de tineri şantierişti în salopete murdare şi hainele de sărbătoare izite-a purtare!

    Vouă, cei meritorii, care nu v-aţi culcat încă pe laurii meritaţi, n-aţi făcut rău, gândind că aşa este bine, ba chiar vi se cuvine să călcaţi pe cei fără apărare în picioare – modesta mea laudă!

  2. Apropo de ce am spus mai sus: de optzecistul domn LIS, eu ar fi trebuit să mă feresc ca de para focului (alţii sun liberi a cugeta la alte comparaţiuni!)… Fiindcă, dacă toţi cei din ţară s-au purtat precum cei de ştiu eu unde, da’nu spui, iată unde am ajuns!
    Iată, cum implicarea politică, aservită unor canalii lucide, i-au făcut pe unii exaltaţi de atunci să pună boticul şi să fie ceea ce sunt…

    S-a scos, la 10 ani de la trecerea în nefiinţă a lui A.U.-R.L. un In memoriam. Toţi neaveniţii, toate lichelele se dau ca mari prieteni ai nefericitului defunct. Nimeni, o frază n-a scris (nici măcar soţia lui) unde, la cine i s-a deschis prima oară uşa casei, a servit o masă caldă… Şi, mai ales, cine l-a readus pe el în sânul familiei…
    Ăştia ni sunt 80-iştii din tîrgu’chetrii!

    Am sperat, ca măcar maşinile lor (că eu n-am!) să se adune în centru şi să claxoneze timp de 3 minute, la prânz, pentru Timişoara.
    N-am auzit decât aceleaşi claxoane tembele ale vitezomanilor, frâne şi înjurături…
    Cum să fiu alături de ăştia?

  3. Pe cât de frumos scrieţi, domnule Nicolae Ciobanu, pe atât mi se rupe inima să recunosc personaje reale din viaţa de zi cu zi, în ceea ce scrieţi aici, care vă întristează. E extraordinar că suferiţi atât pentru literatura română. Şi că vă simţiţi marginalizat de colegi pe nedrept, credeţi că merită să fiţi în locul lor? Pe de altă parte, optzecismul e numai un semn de recunoaştere pus într-o carte de istorie literară, are legătură cu anii ’80, nu trebuie transformat într-o etichetă peiorativă. Între optzecişlti contează numai scriitorii care s-au impus prin opera proprie, nu sub scutul optzecist. Nu e nici un pericol să fie ridicaţi pe soclu optzeciştii fără operă.

  4. Nu am făcut, nici nu fac politică aservită vreunui partid. N-am fost comunist, FDSRist de nevoie doar…şi niciodată turnător sau duplicitar.
    Dl LIS, constat de pe un alt sit, este cel mai informat (din câţi am citit) despre 80işti. Deci, nu mai am nevoie de lămuriri din alte părţi. Amplul său expozeu face vorbire şi la cei de-aici, unde viez. Tot ce a rezumat d-sa vine (fără a le bate tovalul) să mă ajute despre ce au fost şi unde au ajuns literaturiştii loco: înainte şi după…
    Nu cu mine au avut legături (telefonice, scrise, vorbite) cei care se ocupau cu ochiul şi timpanul pe vreo trei direcţii (partid, secu, miliţie). Cei care s-au ocupat cu asta, au clamat cel mai tare despre cât de dissidenţi au fost ei, pe toate căile anterioare şi posterioare.
    Însă, Înainte, ca şi După, tot Ei au fost şi au rămas cu prioritate la posturi în învăţământ, gazetărie, cultură. Post lovilutione, pe când mă aflam în biroul unuia, să cer sprijin Moral! pentru tipărirea unei cărţi bilingve (eu, traducător), amoralul Acela nu s-a jenat să dea telefon la o bancă recentă, spre a-şi aranja o netoată acolo… (Am intenţionat, de fapt: nepoată…, dar aşa las!). Situaţie trasă parcă la indigo, după aia ce o am trăit pe când făceam anticamere anuale la ISJ, în plină afirmare a 80ismului.
    Deci: dacă în mentalul şi praxisul lor nimic nu s-a revoluţionat, la ce şi cui au folosit 80işti ca aceştia, din acest areal cu nume de venetic ?… Celor ucişi, celor lustraţi, celor ostracizaţi, celor sărăciţi în de toate ?…
    Dar, priviţi în jurul vostru: Asta-i şi opera ălor 80işti călare pe val!

    Aş fi reprodus partea de paragraf cu pricina, din excelentul expozeu al dlui LIS. Am renunţat din două motive:
    1. mai toate numele îmi sunt odioase, n-am chef nici măcar să apară în ce scriu eu (îi respect numai pe cei cuminţi şi fără influenţă, nu pe cei care s-au coalizat să mă termine, fiind ei lupii de peste stâne);
    2. sinteza dlui LIS merită citită d-a capo al fine. Se va descoperi pânza de paianjen ţesută peste toată ţara de cei ajunşi; de la Uniune, la ultima bibliotecă publică.
    Ghici, unde descarcă mai des decât anual un anumit minister cărţile nevândute prin librării, prin edituri… Şi-n pofida faptului că şi bibliotecile au aflat cum să scape de ele, cum naiba se face că aceleaşi cărţi, ale acelorlaşi autori, se reeditează… Pretextul: “epuizare” de stoc!!!…
    Iar, când am protestat prin şedinţe, s-au dat de ceasul morţii să mă compromită.
    Mai are cineva chef de glume, de osanale, când aceeaşi practică de suveică, dar mai cu obraz mânuită-nainte, acum se face fără de nici o ruşine atât pentru clientela veche, cât şi cea nouă?
    De aia, naivii îşi amanetează casele (bine că nu şi consorţii, fetele), ca să scoată la 5-10 ani o carte în care cred!… Fiindcă n-au acces la banii ce alţii în saci primesc fără jenă: mai des, decât anual.
    Asta ni e kulturna locală ce se jăliueşte că nu-i cetită. Măcar, de ar scrie ei bine… Dar, nu: pe critica lor adormi; proza nu le-o discerni de poemaţioane şi invers; teatru n-au scris în a lor viaţă (ba, nu: unul a scris de toate şi bine, dar nu-i mare şi tare, l-au dat lichelele jos de nu s-a mai văzut!), dar se pricep să-l critice; la fel şi cu truda pictorilor, interpreţilor – contra plata-n natură, sub formă-de-dar. Pentru ce să fiu părtaş la asemenea mascarade kult?
    …Şi nu e vina revistei noi, dacă are deja chip bătrân şi slut: e după chipul şi-a lor asemănare!… Nu : cine se aseamănă…
    Nu, dle LIS?

  5. Pentru dl LIS: mulţumesc pentru compasiune… mai ales că astă confesare mă doare!… e rană nevindecată.
    Să fiu eu în al lor loc?!?…
    Nu, nicicând nu aş da măliga şi apartamentul nostru pe ce şi cât au ei. Mi-ar fi ruşine să profit, când lângă mine sute, mii de naivi căuzaşi, au reajuns în zdrenţele copilăriei noastre fără de griji, deşi cam flămânde…
    Mi-ar fi ruşine, nu cred să pot aşa ceva. De multe ori, cu soţia care şi dânsa a pătimit rău, asta ne întrebăm: chiar, nu le este deloc ruşine, în ce hal ne-au adus…
    Evident că nu. Fiecare s-a ajuns apropritar… nu de poduri, ba poate şi de-acele, dacă-s la vad lucrativ.
    Promit să nu mă mai cain, că tot nimic nu rezolv. Dar, parcă Dl Cicu spunea recent despre scris ca formă de spovedanie… Parcă mă simt împărtăşit.
    Mulţumesc iar, pentru Vorba cea bună, la ţanc adresată!

  6. Da, le are dl Ciobanu , place si mie stilul dânsului, cred ca este inconfundabil in lumea scriitoriceasca de azi, altii, multi, foarte multi, mai ales recenti…

  7. Aici, cu parafă moştenită de la cronicarii megieşi, Nicolae Ciobanu îmi saltă oiştea la carul pe unde cândva Malca îşi „stupchea între sâni” de frica lupchilor lui moş Nechifor, de aceea i-am şi răspuns la soma(ţi)unea domniei sale din 17 dec. „Poetul nu miroase cum floarea” spunea atât de frumos Nichita, cel despre care mulţumită bădiei Nicolae (cel din literatura pe care o scrie), am întins arcul până deasupra munţilor mei buzoieni culminând cu vârful din apropierea casei, Penteleu, sub care uneori mă duc a mă ruga şi eu. Ruxandra pare a fi tăiat calea îngerului zburând cu o carte în mâini şi ne-a dat sinteza celor 11 elegii în ordinea cuvintelor. Ruxandra chiar remarca, ceea ce criticii au preferat să tacă decât să-i vestească lui Nichita o aură, pe care el însuşi o ţinuse la păstrare ca pentru un timp care avea să vină negreşit. A calculat greşit poetul care îşi începea elegiile sale cu sine şi sfârşea tot cu sine: pentru că din fiecare scorbură a gândirii sale îl urmărea cu ochii doi „durere a ruperii-n două a sunetelor lumii” câte un zeu. De la o vreme încoace toţi mergem înfriguraţi sub fruntea „care plăteşte cât o împărăţie…” (spusele Veronicăi Micle, nu?), căci viaţa e farsa menită a fi dusă de toţi, cum spunea A. Rimbaud. Citindu-l pe O.M., gândul mă duce la piesa unei lumi tragice cum numai W. Shakespeare a putut să o scrie pe acest pământ „al nimănui”, cum înţelegem din trăirile sale din preajma-timpul-şi-dedupă revoluţie. Marele Will definea nebunia ca pe o separaţie a spiritului de amărăciunea de toate zilele: (sugestia ne este transmisă de E. Cioran). Poate că asta e şansa nebunilor care s-au pus în fruntea „ţărişoarei”, (tot Caragiale să ne salveze nu-i aşa?), ce par desprinşi din Dostoievski, şi care spre deosebire de nebunii shakesperieni, nu construiesc o altă lume în locul tristeţii de care era atins ca de boală regele Lear, ci alcătuiesc o lume aparte, neînţeleasă de noi „muritorii” de rând. Nebunii noştrii nu se întâlnesc niciodată cu tristeţea lor. Dar poate că asta e lespedea pe care ne scriem acum numele.

  8. Tuturor, le mulţumesc pentru balsamul cuvintelor lor!
    Sufletu-mi (încă neprotezat) avea mare nevoie de asta.
    Domnule Cicu, vă rog să-i adresaţi al meu salut şi umbrei medicului fără talanţi : V. Voiculescu!…
    Îmi pare că sunteţi megieşi, de nu chiar consăteni.
    Şi tulnicele, Siriul, caşul de Penteleu, însigilat voivodal de încă vrednice gospodine-ale zonei. Şi Penteleul către care mă-nchin ca şi-n faţa Ceahlăului meu… Cel din tinereţe, nu cel de acum, pe care-l deplâng.

  9. “Vai cât suferi tu de dorul lui Ulisse”, par a fi vorbele zeiţei Atena. Penelopa chiar făcea fiecărui peţitor făgăduieli; şi în fiecare nădejdea era aceea care le ţinea cu vorba. Acum pe valea Pârscovului (unde cândva V.Voiculescu îşi scria sonetele închipuite, uitate din păcate de mulţi astăzi), am a întreţine în chip deliberat confuzia unui alt anotimp (pe care LIS, din o greşeală de neiertat a zeilor), ne tot spune ca s-ar fi petrecut după naşterea întâiului fecior. Se repetă din nou textul homeric? Acum iată, pe punctul de a-şi pierde cumpătul şi mitul, eu însumi martor la cearta zeilor care au decis câte ceva despre ai mei, par ai da din nou dreptate.

  10. D-sale, Tudor Cicu:
    Ajunge-vom, oare, la decriptarea celor câte le-ncuie după lacatele frazelor sale aist pârscovean… care calcă pe unde n-au lăsat urme decât oieri, zâne şi Vasile Solomonar.
    Să trăim cu speranţa!

  11. D-le Nicolae Ciobanu: răspunsul îl găsiţi în “Cartea zădărniciei” (LIS) – cele scrise – că-n rest viaţa ne zugrăveşte alte şi alte imagini care nu pot fi nici măcar înţelese… şi de aceea sunt trist când zdreanţa asta de neputinţă nu te lasă nici măcar să asişti de pe margine la o aşa de grozavă ceartă a zeilor… restul e tăcere, cum stă şi scris de altfel în cele hrisoave.

  12. Evident că separarea asta generaţionistă e un fleac, un foc de artificii, un joc de copilaşi, pe care, totuşi, unii îl iau prea în serios. Şi atunci se apucă de făcut găşti, manifeste şi alte mărunţişuri. (Mai e şi chestia că divizarea se face aproape întotdeauna după debuturi, care nu sunt întotdeauna sinonime cu maturizarea.) Poate distractive până la un punct, dar actul scriiturii, în sine, rămâne unul intim, pe când chestiunile de \”cafenea\”, fie ea şi literară, sunt un adaos dăunător atunci când ajung un scop în sine… N-am nimic cu domnul I.B. Lefter, dar nu pot să comentez încă o dată, aşa cum am mai făcut-o şi altădată: de ce 4 ani între primul şi al doilea volum din Opera lui Dimov? N-am văzut încă \”pe viu\” al doilea volum, dar primul, lansat în 2006, l-am văzut şi am rămas stupefiat de faptul că este doar un \”copy paste\” al primelor 3 cărţi dimoviene. Desigur, n-aveam neapărat pretenţia de o ediţie a la Nichita Stănescu, cu poemele ordonate cronologic, dar măcar putea să pună volumul \”Litanii pentru Horia\” (scris în anii \’50) înaintea lui \”Versuri\”, şi tot era ceva. Dar sunt cam mofturos. E suficient că Dimov este, în sfârşit, reeditat într-o ediţie de mai largă circulaţie ca cele de la Gramar sau Vinea.

  13. Dlui Yigru Zeltil (interesant nume, mi-a luat ceva timp la transcris):
    Mă bucur să aflu că mai sunt oameni deranjaţi de divizarea în batalioane literare decenale. Şi mă întristez să aflu că, şi în cercuri mai cu ştaif, unele acţiuni au aerul unor improvizaţiuni întru bifarea a încă unei activităţi, iar nu întru cinstirea unui om sau eveniment.
    Am ajuns să am acelaşi gust (ba, mai amar parcă!), din vremea hurtelor culturnice de dinainte de ’89. Singura perioadă de relativ dezgheţ a durat poate nici 10-12 ani, după 1990. Cât de departe suntem de şezătorile literare din Interbelic… Şi, cât de sufocaţi suntem de avalanşele de festivaluri-concurs, lansări-după-lansări pe cont propriu sau în contul bugetului alocat (de parcă semestrial sau anual nu s-ar putea întreprinde o lansare comasată)!…