0
6 comments

Luni, 14 martie 2011. A apărut anul acesta în lumea literară cunoscută de mine un personaj original: Virgil Şerbu Cisteianu. Locuind la Alba Iulia, n-am ştiut de unde să-l iau – dar ne cunoaştem din 1972, am lucrat amândoi la ziarul Informaţia Harghitei, la Miercurea Ciuc, mi-a transmis. Natural, m-am mirat, eu nu mai am memoria vremurilor din tinereţe. Mi-a amintit că mereu mă trăgea de mânecă, să nu mă ascundă „băieţii răi”, că la tipografie puneam lumea la cale. Eu aveam 22 de ani, fusesem adus de la mina Bălan de securişti aici „fiindcă ştiam să scriu”, să mă aibă sub supraveghere strictă (după ce am adus acuzaţii documentate împotriva mafiei din conducerea minei de la Bălan, condusă de activişti PCR-Securitate, scriind şi la Bucureşti de această situaţie)… Fără să-mi amintesc de figura lui, l-am întrebat pe Virgil Şerbu Cisteianu (în fotografie, mai jos, pe primul rând de scaune, dreapta) ce mai face. E demult pensionar şi conduce o revistă literară „tip carte” intitulată Gând Românesc (care apare de cinci ani, scoasă pe banii săi) şi o Asociaţie Culturală intitulată „Gând Românesc, Gând European” şi Editura Gens Latina la Alba Iulia. M-a căutat insistent la telefon să-mi ceară poezie pentru revista lui. Ieri mi-a scris pe e-mail că vine la Bucureşti şi lansează o carte despre Adrian Marino apărută la editura lui, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, care va fi lansată de celebrul Gabriel Andreescu (publicist incomod după Revoluţie, fost disident), vin? Cum mă urnesc din casă numai cu forţa, am tot ezitat, dar m-am hotărât să vin să-l recunosc, eventual, pe fostul meu coleg Virgil Şerbu de la Informaţia Harghitei („din perioada de glorie a acestui ziar”, mi-a subliniat el; avea aceleaşi impresii despre redactorul-şef, un activist PCR care raporta totul la Securitate, de o prostie supremă, unul „Gâţă”; el m-a trimis să fac obligatoriu la Bucureşti Academia de ziaristică Ştefan Gheorghiu, să mă cuminţesc, şi eu am refuzat; mi-am ratat tinereţea, astfel). Azi, la ora 15 am venit la sediul MNLR la lansarea-dezbatere a volumului „Adrian Marino – Obsesia trecutului”, Editura Gens Latina din Alba Iulia, semnat de Simona Maria Pop (care a terminat Litere la Alba Iulia, e la a doua carte despre Adrian Marino; prima a fost teza ei de doctorat), la Rotondă. Pe scaune, numai necunoscuţi mie (în afara lui Sorin Antohi, ştiţi cine, el e aflat în situaţia lui Adrian Marino, de a fi acuzat că a colaborat cu Securitatea; cu Sorin Antohi n-am apucat să schimb nici o vorbă, plecând înainte de a se încheia lansarea-dezbatere). Cinci minute au fost „umplute”, la început, cu un film documentar legat de Adrian Marino, din care am auzit că Adrian Marino a debutat în 1939 la Iaşi „sub semnul adversităţii”, semn care avea să-l urmărească toată viaţa (eu îl înţeleg în profunzime, de adversitate şi singurătate am avut şi eu parte toată viaţa). Filmul dă de gol reţeta supravieţuirii la Adrian Marino: evadarea din sistemul totalitar, ignorând lumea din jur. „Nu mai cred în exponenţii acestui popor român, nu merită să te lupţi pentru cauzele lor”. Adrian Marino recunoaşte că s-a refugiat cu totul în cultură, cultura l-a salvat înainte de Decembrie 1989: necesitatea cunoaşterii, voluptatea descoperirii. El a avut o atitudine de maximă independenţă interioară sub regimul comunist, „am fost mereu un om liber, nu datorez regimului comunist nimic”… Simona Maria Pop a subliniat că volumul lansat azi, dedicat lui Adrian Marino, e o completare la scandalul acuzării lui Adrian Marino că a turnat la Securitate. A fost invitat Gabriel Andreescu să vorbească (el i-a luat apărarea, public, lui Adrian Marino; a stat şapte ani şi a cercetat arhivele CNSAS): cartea Simonei Pop dedicată lui Adrian Marino e pentru o însănătoşire publică, după campania bolnavă împotriva marelui eseist. Cazul Marino vorbeşte despre o ruptură în cultura română. Creator autentic, opus lui Călinescu (fost colaborator al regimului comunist), se lupta pentru crearea unei culturi naţionale de nivel mondial. Gabriel Andreescu a vorbit despre arhivele CNSAS, de clişeul că ele sunt o mizerie: „nu, ele sunt un univers în care descoperi că oamenii au rezistat sau nu, a fost o luptă a fiinţei umane cu sistemul represiv, Securitatea îşi argumenta acţiunea”. Problema e că atunci când judeci pe cineva din dosare, trebuie să ai o privire de ansamblu asupra lui, şi nu poţi avea, totul e fragmentat, prinzi de ici şi de colo o informaţie reală. Arhivele CNSAS au fost brutal controlate în anii 1990-1992, SRI umblă şi azi în dosare, există o legislaţie care-i dă voie, SRI crede şi azi că trebuie protejaţi nu numai oamenii de cultură care au turnat, ci şi ofiţerii care au instrumentat totul. Dacă urmăreşti atent dosarele, constaţi că totul se rupe în anul 1987, intră în ceaţă. Numărul celor ce au fost urmăriţi a fost uriaş, dar adevărul dosarelor e parţial şi discutabil, nu avem acces total la arhivă, avem un handicap în înţelegerea lor. Se invocă permanent prezumţia de nevinovăţie… „E o infamie să spun că Adrian Marino a colaborat cu Securitatea, ani întregi am studiat dosare. Începe să fie tot mai dificilă discuţia despre colaborarea cu sistemul represiv – procurorii n-au colaborat cu el? Şi?” Gabriel Andreescu a dat un exemplu care l-a descumpănit: a găsit o adresă a Inspectoratului judeţean al Securităţii Iaşi către cel din Cluj, din 1985, prin care se cerea Securităţii Cluj să se intervină pe lângă Adrian Marino, adică Marino să-i scrie (să-i telefoneze, sau să-l viziteze în SUA) lui Ioan Petru Culianu că soţul sorei lui, scriitorul Dan Petrescu din Iaşi refuză să muncească, să aibă un serviciu, să-l influenţeze, să-l determine să intre în societate, să nu mai fie un parazit (cum se spunea atunci). Adresa în sine te îngrijorează: oare Adrian Marino a fost o sursă de influenţă pentru scriitorii din exil? Avea o atât de mare putere, încât să-l influenţeze pe Ioan Petru Culianu? Norocul lui Gabriel Andreescu a fost că a găsit răspunsul Securităţii din Cluj către Securitatea din Iaşi, care era informată că n-are cum să intervină pe lângă Adrian Marino, deoarece scriitorul este în Austria şi că nu se poate acţiona prin el, deoarece Adrian Marino e în aceeaşi situaţie, refuză să aibă un loc de muncă… Mă opresc aici din relatare, în această seară am stat să-l ascult pe Traian Băsescu pe TVR 1 de la 21 la 21.50 (de la 21.30 m-am uitat şi pe TVR Cultural, la emisiunea lui Daniel Cristea Enache, la înregistrarea cu Ion Mureşan şi cu mine; Doina Popa mi-a spus că a fost deranjată de observaţia criticului că eu sunt… certăreţ şi că nu s-a auzit răspunsul meu, că eu reacţionez numai la evenimente incomode, care mă pun în situaţii fără ieşire, nedrepte, şi e normal să izbucnesc; mă abţin să mai comentez, reţin numai ce s-a spus rău despre mine în interviu, cinic; despre Ion Mureşan nu voi mai comenta pe blog nimic de aici înainte, fiindcă tot Doina mi-a atras atenţia că las impresia că sunt gelos pe vedetismul lui). E deja ora 23.15, ar fi trebuit să public pe blog toate aceste rânduri scrise.

***

Transcriu aici reacţia demnă a lui Vasile Gogea, prietenul lui Ioan Groşan, la dezvăluirea că Ioan Groşan a turnat, de pe blogul lui. A scris cu onestitate, cu capul pe umeri şi cu inima strânsă:

Un Groşan de… doi groşi!

Să fie limpede de la început: textul acesta îl scriu, totuşi, cu temperată tristeţe şi amînată furie. Vechea şi, credeam eu, încercata, prietenie cu Ioan Groşan s-a transformat, pe harta memoriei mele afective, într-o Japonie devastată de un cutremur şi un tsunami. Miezul activ al afecţiunii şi preţuirii mele pentru un scriitor şi un maramureşan pe care l-am admirat mereu fără invidie e gata să se topească. Dintr-un prozator de “cinci stele”, Groşan s-a transformat într-un “autor” de… doi groşi (fie ei şi de argint)! Sunt furios nu pentru slăbiciunea (fie ea chiar şi de caracter) de care este vinovat în trecutul lui, ci pentru prostia de care a dat dovadă în prezent. Şi pentru lipsa de bărbăţie care, acum, faţă de împrejurările în care a cedat prima dată, nu mai presupunea nici un risc. Dimpotrivă, îi oferea o şansă. A fost, oare, toată viaţa lui, Ioan Groşan, atît de “iubit de zei” încît să considere că nu are nevoie de ea? Mă-ndoiesc. Să nu valoreze nici măcar un groş prietenia, admiraţia şi preţuirea de care s-a bucurat din partea atîtor şi atît de diverşi oameni, celebri şi anonimi, scriitori şi cititori, colegi şi adversari, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi… ? Din nou, mă-ndoiesc.

       Groşan a avut o şansă enormă de a mărturisi şi de a-i fi acceptată chiar cu tandreţe mărturisirea atunci cînd, refuzînd onorurile unei decoraţii prezidenţiale, dacă ar fi fost un prozator cu forţă  (şi morală), ar fi spus public: deşi nu recunosc autoritatea morală a celui care vrea să mă onoreze, nu pot primi acest ordin deoarece eu însumi am încălcat, la tinereţe, exigenţele morale ale acordării lui. Atunci l-aş fi iubit pe Ioan Groşan. Definitiv.

         Dar, aşa cum stau lucrurile acum, sunt constrîns să mai “cedez” o parte din “teritoriul” subiectiv al prieteniei în care tot mai puţini “locuitori” se încumetă să trăiască. Am pierdut, nedrept şi prea devreme, prea mulţi colegi excepţionali de generaţie pentru a păstra, cu orice preţ, unul căruia pare a nu-i păsa prea mult.

         Am mai scris aceste cuvinte cu ani în urmă: gata să-mi tai o mînă pentru un prieten,  mereu a trebuit s-o păstrez pentru a-i putea număra pe degete pe toţi cei care îmi mai rămîneau! Acum, şi pentru a scrie aceste rînduri!

Vasile Gogea


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cine a văzut emisiunea din seara aceasta la TV Cultural, şi-au dat seama că au avut în faţă două lumi diferite. Ca două cărţi care ţi se deschid înainte şi îţi dezvăluie o cu totul altă lume. Ion Mureşan (şi vorba şi sfătoşenia sa mi-l amintea pe Ernest Maftei), vorbea despre poetul ca o ţară cu lacuri, râuri, păduri şi câmpii după cum o înzestrase Dumnezeu care e şi făuritorul cuvintelor. Mi-a plăcut modestia lui: el nu scrie cărţi de poezie, risipeşte cele scrise în lumea celor din jur şi numai ce se întoarce înapoi, le aşează în pagină de iese de o carte. Poezia lui are ceva din melancolia poeţilor elegiaci. Spaţiul său metafizic nu trebuie comentat, analizat… mai curând el trebuie realizat, trăit. El este un poet al pitorescului ce simte, adulmecă taina cuvântului ce poate avea multe chipuri. La Liviu Ioan Stoiciu (memoria fiind condiţia visului), descoperi că lucrul cel mai înţelept era să fi rămas la intrarea în labirintul care se cheamă Viaţa, după tot ce a pătimit pe coridoarele labirintului. Cheia poemului citit la masa dialogului avut cu criticul Daniel Cristea–Enache, nu stă în secunda care-i „urmăreşte subcoştientul” şi nici în acel „unghi mort” în care numai găseşte „răspuns nici la întrebările simple”, ci în toate întâmplările pe care le-a trăit din plin o dată pentru totdeauna. („Degeaba încerc să-mi distrag atenţia, să plec de acasă sau să mă ascund de mine însumi”) – cum spunea în acel poem citit. Cineva i-ar fi spus că e un copil rău pus să-şi facă sieşi răul cel mare. Câte puţin din fiecare copil creionat de LIS în seara aceasta purtăm fiecare în noi. Asta, mi-aduce aminte de seara în care, trăgând cu urechea la disputa şi sfada părinţilor mei, după o mică păţanie avută la şcoală ( şi neînţeleasă de tata care luase apărarea învăţătorului ce mă închisese pe nedrept de unul singur în clasă), m-am strecurat afară din casă şi m-am ascuns în podul casei de porumbei. Am stat mult acolo aşteptând să mă caute şi să-l fac să sufere pe tata pentru ceea ce spusese… De la ferestruica podului îi vedeam cum mă caută la lumina lumânării pe care o ţinea mama ferită între palme. Am închis ochii şi mi-a venit să plâng de ciudă. Nevoind să le fac pe plac însă, n-am plâns, ba chiar mă bucuram în sinea mea, în timp ce ei mă strigau din ce în ce mai disperaţi în bezna nopţii. Voiam să-i fac să sufere şi poate că am şi reuşit. Dar de atunci parcă zac de tristeţea poeţilor romantici. LIS a fost în seara aceasta poetul aflat la o răspântie de drumuri: unul cu tristeţea şi melancolia trăirilor de o viaţă, celălalt cu încleştarea dintre aura metafizică şi vuietul suprarealist al cuvintelor scrise în poezia sa. Ceea ce te face să te gândeşti şi la tribulaţiile şi strigătele în deşert ale Casandrei care ar fi schimbat însă istoria războiului de la Troia, dar Homer nu ne-ar mai fi dat o epopee de mărimea şi trăinicia Iliadei.

  2. Ca de obicei, sunteţi perfect pliat pe realitatea literară. Multumesc pentru mângâierea pe creştet (m-aţi salvat de la o tristeţe fără margini), toată viaţa am tânjit după un pic de tandreţe (fie ea şi spirituală), domnule Tudor Cicu. Să vă ţină Dumnezeu generos pe mai departe.

  3. Excelentissim, pentru Domnul Vasile Gogea!
    Atât de multe (contradictorii trăiri) în atât de puţine (Cuvinte, nu vorbe!)…
    Am poftă să vă sorb şi-alte scrieri. Şi, chiar am s-o fac!

    Tandru, sensibil, ca mai mereu, şi-acum echidistant Domnul Cicu. N-am urmărit emisiunea-dezbatere, dar nu-mi pare rău. M-ar fi influenţat în ce scriu: părerea mea despre “poezia” ultimei jumătăţi de secol român. Cea şi de noi apucată: care cu visul, cu aripa (frînte), care cu ce-a apucat…

  4. Trebuie să corijez afirmaţia dnei DP, şi pe care LIS, prins în vârtejul emisiunii, pare să o acrediteze el însuşi: DCE, mereu foarte favorabil, vrând să treacă dintr-o singură mişcare de la tema ezoterismului, credinţelor populare şi a folklorului… la ceva cu totul diferit, la episodul de la Vrancea, cu securitatea si Revoluţia, doar a părut că ia în uşor felul certăreţ, neconformist, combatant al lui LIS; în fapt a plasat la timp întrebarea, dându-i interlocutorului prilejul să spună ce a spus: că a participat, că nu şi-a luat Certificat, că a ajuns să regrete, pentru că toată viaţa a trăit strâmtorat etc. Prestaţia amândurora a fost la înălţime, LIS fiind pus în situaţia să spună atât de multe lucruri despre sine, despre episodul canton, copilărie, mama lovită de trăsnet, fata cantonierului, influenţa poveştilor, a folclorului. Ba mai mult, foarte amabil şi ca să-l pună în lumină pe LIS, DCE a adus vorba despre lansarea de mare succes de la târg, despre afluxul de lume, prieteni, admiratori ai poeziei sale, neţinând seama de firea reţinută, retractilă a poetului. Sper că la reluarea de azi a emisiunii lucrurile s-au clarificat, temerile au dispărut, bucuria s-a întregit… I.L.

  5. Nesperată bunăvoinţă, mulţumesc, domnule Ion Lazu. Azi Daniel Cristea Enache mi-a dat telefon bucuros că emisiunea lui a avut “ratingul ridicat” şi că afirmaţia legată de faptul că sunt certăreţ era legată exclusiv de atitudinea mea în cadrul şedinţelor Consiliului USR, unde îl înfrunt singur pe preşedintele USR cu voce ridicată. Mă rog. Vă îmbrăţişez cu drag pentru vorbele bune.

  6. Vă ţin – pe mai departe – pumnii!…
    Şi-i liberez, numai ca să primiţi ce binemeritaţi… Părerea mea.