0
8 comments

Duminică, 8 mai 2011. Ieri am plecat din Bucureşti, singur, cu maşina, dimineaţă la ora 8, cu soarele în parbriz (după o noapte de insomnie; m-am săturat, de câte ori plec la drum nu pot să dorm, aţipesc maximum 10 minute şi nu mai pot să readorm, orice aş face; eu nu iau somnifere, nici măcar „somnifere naturiste”; toată ziua sunt mort de oboseală) şi m-am întors la 0.30, pe o ploaie torenţială, cu Doina Popa. Am fost la pomana de 40 de zile a mamei Doinei, la Focşani şi la jurizarea concursului primei ediţii a Festivalului „Emil Botta”, la Adjud (poetul Emil Botta s-a năsut la Adjud). Am sosit la Focşani la 10.30, o dată cu preotul Gh. Drăgoi. N-am mai prins slujba de la cimitir de la ora 9.30, unde la mormântul mamei Doinei (a murit la 86 de ani) s-a făcut o sfeştanie (a fost stropit mormântul cu agheasmă şi vin amestecat cu ulei). Mama Doinei a fost înmormântată în aceeaşi groapă cu soţul ei (cu osemintele adunate într-un sac, sfinţite; tatăl Doinei, fost puşcăriaş politic, a murit înainte cu 14 ani de a muri mama ei). Tot aici a fost slujba de dezgropare a fratelui ei, Aurel (mort la 58 de ani) şi o slujbă de sfinţire a crucii noi de piatră. La slujba de dezgropare s-a împânzit mormântul, şi pe pânza albă s-au pus hainele noi care s-au dat de pomană (s-au aşezat ca şi cum ar fi un om, cu capul la cruce şi cu adidaşi în picioare; „preotul mi-a cerut să cumpăr un covoraş pe care a îngenuncheat, acolo, la mormânt, şi a citit din Evanghelie, mi-a povestit Doina, apoi s-a slujit coliva, formată din cozonac, ouă roşii, pentru că până la Înălţare nu se face colivă din grâu, şi parastasul, un colac mare; s-a stropit mormântul cu vin amestecat cu ulei şi agheasmă, după care s-a făcut sfinţirea crucii noi de piatră, crucea a fost acoperită cu o faţă de masă brodată; faţa de masă şi covoraşul au fost duse după aceea în biserică; am dat zece casolete cu mâncare, sarmale, pilaf şi friptură şi jumătate litru de vin fiecare, ouă roşii, cozonac şi pâine; au fost împărţite în cimitir, la săraci”). Până la Înălţare se dă la pomană ouă roşii şi cozonac, în loc de colac – pe lângă lumânarea aprinsă… Ce s-a împărţit la cimitir s-a dat şi la pomana mare de 40 de zile a mamei Doinei, Maria, de la „casa părintească” (un apartament modest de trei camere, în cartierul Sud din Focşani, la etajul 3 dintr-un bloc de 4 etaje; apartament cumpărat în rate, cu sacrificii enorme, părinţii Doinei neavând dreptul la repartiţii la „apartament cu chirie de la stat şi butelie”; vă reamintesc, tatăl Doinei a fost puşcăriaş politic, acuzat că a fost „şef de cuib legionar, fără să fi purtat pistol”)… Doina a plecat la Focşani de marţi să se ocupe de această pomană de 40 de zile (următoarele pomeni vor mai fi la 3 luni, la 6 luni şi la un an; apoi din an în an până la şapte ani; aceasta e tradiţia în Moldova de jos, în Vrancea, mai exact). Au fost de faţă la pomană rudele mamei Doinei, rudele rudelor mamei Doinei, rudele familiei Doinei şi ale familiei fratelui ei, Valentin Popa (scriitor şi el, profesor de filozofie la Brăila), plus vecinii din bloc. Cât s-a mâncat şi băut, după slujbă, am schimbat o vorbă cu părintele Gh. Drăgoi (care a avut mari necazuri cu Securitatea la Focşani; curios, nu ştiam unul de altul, abia la Revoluţie am aflat de rezistenţa lui; a fost ţinut, anchetat şi lovit, cum am fost şi eu ţinut, anchetat şi lovit la o cameră fără toaletă a Securităţii, fără apă şi mâncare, fără lumină naturală; constat că metodele de intimidare erau aceleaşi; revoltat, am aflat ieri că „maiorul de Securitate” Gheţu, azi director la nu ştiu ce centru guvernamental de protecţie a copilului, care răspundea de cultură şi culte în Vrancea până la Revoluţie, i-a dat un pumn după ceafă în mai 1989 şi că după Revoluţie acest Gheţu l-a evitat cât a putut, pe unde îl vedea pe preot, se ascundea, inclusiv la festivităţi). Uluit, am înţeles de la părintele Gh. Drăgoi (care a fost permanent curtat de Securitate să-i dea funcţii la episcopia din Buzău, să-i închidă gura fiindcă nu iubea comunismul şi-l vorbea de rău pe Ceauşescu în biserică; şi a refuzat) că i s-a înfăptuit un vis în mai 1989, să plece pentru o lună la Ierusalim şi Aşezământul Ierihonului, pe banii lui, trei ani s-a chinuit şi pentru această cerere s-a încercat şantajarea lui de către Securitate în toate felurile, degeaba. A reuşit să plece până la urmă datorită intervenţiei vrânceanului la origini Constantin Ticu Dumitrescu, care avea influenţă la Bucureşti şi în Vrancea în mediile Securităţii. Cum e posibil, m-am mirat, cine era Ticu Dumitrescu, să se ţină cont de el? Părintele Gh. Drăgoi nu cunoştea răspunsul, a continuat spunând că în 1989, când a fost „exilat” Virgil Măgureanu la Focşani („exilat” de Securitatea lui Ceauşescu, care lupta din răsputeri cu Securitatea KGB-Gorbaciov românească; Virgil Măgureanu făcea, ştiţi, jocul KGB-Gorbaciov şi Ceauşescu a aflat), Ticu Dumitrescu l-a trimis la Virgil Măgureanu, care era metodist, dar securiştii nu l-au lăsat să intre în Complexul Muzeal Vrancea, unde era transferat Măgureanu, în schimb l-au chemat la sediul Securităţii şi i-au spus că poate să plece la Ierusalim dacă lasă un angajament că nu rămâne acolo. „Dacă rămâi, soţia şi fiica pot fi împuşcate”, i-au spus cei de la Securitatea vrânceană… Curioasă relaţie a lui Ticu Dumitrescu cu unul dintre scenariştii preluării puterii la Revoluţie, Virgil Măgureanu (dovedit după Revoluţie a fi securist, „rezident”) şi cu puterea lui de convingere în interiorul Securităţii. Era Ticu Dumitrescu integrat în „echipa” celor ce aveau să dea lovitura de stat din Decembrie 1989, „oameni ai KGB-Gorbaciov”? Vă daţi seama câte enigme ascunde Revoluţia…

La ora 15 am venit singur, cu maşina, la Adjud, am aprins lumânări la cimitir alor mei (tata Ioan, mama de-a doua Elena, sora Sofia, moartă la 18 ani), după care m-am întâlnit cu poetul Paul Spirescu, cel ce a iniţiat Festivalul de poezie „Emil Botta” (el va avea loc la Adjud pe 20-21 mai, prima ediţie, aţi reţinut) – era împreună cu poetul Marin Moscu din Ploscuţeni (membru şi el al USR; el e preşedintele vânătorilor şi pescarilor în judeţ, om de afaceri prosper). Fiind pus membru în juriul concursului de debut în manuscris (care poartă numele unui poet din Mărăşeşti, dispărut nu demult, Constantin Ghiniţă, prieten de suflet lui Paul Spirescu), a trebuit să-mi dau azi notele, să poată fi anunţaţi premiaţii să vină la festival. Nu pot să cred că la Adjud s-a găsit înţelegere la primărie să se dea bani pentru acest festival (bani care să acopere drumul, cazarea şi masa, plus premiile). Am luat de acasă de la Paul Spirescu aceste cicluri de versuri trimise de debutanţi (fiecare, câte cel puţin zece poeme) şi m-am retras acasă la fratele meu din Adjud (are casa nouă ridicată în curtea casei noastre vechi părinteşti, părăsite, părăginite, nu ştim ce să facem cu ea), să mă pot concentra. Deşi eram obosit la maximum (oboseală accentuată şi de vremea ploioasă păcătoasă; a plouat cu găleata la Adjud), am făcut un efort în plus şi am citit toate poemele trimise în concurs (adunate, erau cât o carte zdravănă de versuri, imposibil de citit în timp scurt), plus cărţi de debut (fiindcă se dau premii şi pentru debutul editorial). N-am putut să dau note mai mari de 7. Fratele Marian şi soţia lui Mariana m-au lăsat să-mi îndeplinesc misiunea în linişte, în sufrageria lor de tip occidental (cu sală de dans), mi-au pus cafea şi coca-cola la dispoziţie. Înainte să plec de la ei, înfrigurat, am mâncat (şi mi-au dat ouă proaspete la despărţire şi verdeţuri de prin grădina lor). M-am întors acasă la Paul Spirescu, unde era alt membru din juriu, poetul Corneliu Antoniu (preşedintele Filialei Galaţi-Brăila a USR, membru în Comitetul Director al USR), care citea şi dădea note – mi-a recitat versuri din concurs, era încântat de prezervativele descoperite în poemele unei debutante, căreia i-a dat nota 9 (nu ştim cine e debutanta, manuscrisele sunt semnate cu un moto, iar plicurile cu identitatea autorilor sunt sub cheie la directorul casei de cultură din Adjud, Ion Catană; el e organizator al Festivalului „Emil Botta”, alături de Paul Spirescu). Am predat notele mele pentru concurs (îmi imaginez că am provocat mare dezamăgire cu notele mele) şi am tot stat la discuţii pe seama colaboraţionismului din literatura română. Corneliu Antoniu era venit de la Galaţi la Adjud acasă la iubita lui, fericit că părinţii ei i-au dăruit nu ştiu cât pământ arabil şi pădure şi că are viitorul asigurat. În plus, Corneliu Antoniu jubila fiindcă tocmai i-a apărut o antologie de 324 de pagini în cadrul unei colecţii „Opera Omnia” scoasă de Editura Tipo Moldova, la Iaşi (voi reveni altădată asupra acestei colecţii, în care vor apărea 100 de poeţi, dacă am înţeles bine). M-am mirat, habar nu aveam că ai scris şi publicat atât, i-am spus… Am tot întârziat, am plecat din Adjud pe ploaie, ajuns la Focşani ploaia a devenit torenţială. Am condus-o pe sora mea Ita acasă la ea (acolo unde am locuit eu până în noiembrie 1990) cu saci de hăinărie („nu strică, e bună la purtat pe acasă”), dăruiţi de Doina de la pomană, Ita are o casă la ţară a soţului ei. După care am încărcat, tot pe ploaie torenţială (am fost făcut leoarcă, făcând naveta între maşină şi apartamentul de la etajul III de la bloc, aşa am venit la drumul spre Bucureşti, ud) un număr care nu se mai termina de pungi mari cu ce a adunat Doina cât a stat lângă mama ei, plus ce i-a mai rămas de pe la pomană, să ne stricăm foamea, ajunşi acasă. Şi la 21.45 am plecat spre Bucureşti. A plouat tot drumul, iar la Bucureşti am găsit o ploaie torenţială şi mai exasperantă decât cea din Focşani (şi Adjud) – natural, la descărcare m-am udat iar şi am dat vina tot pe „Memi” (mama Doinei, de la pomana căreia veneam), o fi supărată şi a trimis această ploaie pe capul meu, că ploaia torenţială numai pe mine m-a afectat…

Închei cu un poem din antologia lui Corneliu Antoniu (în fotografie, făcută cu telefonul mobil, alături de Paul Spirescu şi Marin Moscu), de care pomeneam, „Strada Poetului”:

Autograf

Cunosc eu un loc

Unde don Antonio

Stă de vorbă

Şi iar stă de vorbă

Cu o piatră

Şi cu o nesfârşire de piatră!

Chiar în interiorul Semiramidelor.

Unde don Antonio

Vine de obicei singur

Unde don Antonio întinde arcul

Şi străpunge inima roşie

A melancoliei.

Corneliu Antoniu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
8 comments

8 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Dumnezeu să o ierte pe cea dusă, iar pe domniile-voastre să vă înzilească să puteţi duce crucea (nu numai a pomenirilor de obşte) până la capătul Luminii!…

  2. Observ că, de la o vreme, şi pe la noi primăverile sunt mai mult ale pomenirilor, decât ale nuntirilor.

    În ce-l priveşte pe (integrul) Vasile Baghiu, de la început m-a încercat presimţirea că nu va face casă bună cu cei care l-au tolerat, doar ca să-i exploateze dăruirea, competenţa.

  3. Nu face niumic domnule LIS !
    Nu ma asteptam, dar am inteles !
    Comunicati-i si lui Abalaru vestea care o sa-l bucure mai mult decat Invierea Domnului in care nu crede !

  4. Ca şi în poeme şi în realitate, plouă ori de câte ori Dumnezeu e convins că cel plecat din lumea asta, a părăsit-o cu inima îndoită şi multă părere de rău (zice lumea); şi-mi vin în minte versurile din tinereţe ale poetului, care fără să înţeleagă dintrodată totul despre un anumit ritual, la vârsta aceea, ceva tot i se transmisese lui de mai sus: „la fântână, unde vin însetate sufletele/ morţilor, de la răscrucea/spre adjud, s-a pus program, este paznic, noaptea/se dau huţa pe cumpănă”. Am zâmbi cu toţii de năzdrăvăniile astea, dacă nu ne-am aminti de răzvrătirea copilului Smerdeakov, care la numai 12 ani ripostă învăţătorului său Grigori că până şi Dumnezeu greşise facând lumea pe întuneric, căci Biblia spune limpede cum făcuse El doar în a patra zi de la facerea lumii: soarele, luna şi stelele. Plouă nu numai când mortului îi pare rău că a părăsit lumea asta sau vrea întradins să atragă atenţia şi celorlalţi. Voiniţki, fiul văduvei Maria Vasilieva, avea următoarea replică în „Unchiul Vania”: „Iată, va ploua şi natura se va împrospăta, se va înviora. Doar eu voi rămâne plouat. Zi şi noapte, ca un spiriduş, mă apasă gândul că mi-am pierdut viaţa irevocabil”. (Un om talentat în Rusia nu poate fi fără păcate – spunea Elena Andreevna soţia profesorului pensionat). Păcate face şi autorul din Cartea zădărniciei când spune: „Păcat că, trecând anii nu pot să privesc viitorul decât cu mânie civică, şi în urmă cu atâta nostalgie”. Ei da: putem spune şi noi ca Nataşa din „Război şi pace”, Soniei; când chiar credea că în apa oglinzilor luminate de flacăra lumânărilor putea zări chipul iubitului: „de ce unii or fi văzând şi eu nu văd?” M-am întrebat la rândul meu de câteva ori, tot revenind asupra unor versuri: ce o fi văzut poetul (sau i s-o fi transmis) de eu nu văd, nu înţeleg? „Să/ te duci, ia mai zis mătuşa, la marginea pământului, că nu-i/ departe de aici. La/ marginea luminişului, a apelor/ mlăştinoase, acolo, să scoţi din buzunare ochii sufletului” (LIS – Post ospicii). E cale lungă prin subteranele poeziei. A crede că ai dat de un fir (firul izbăvitor al Ariadnei), e ca şi cum ai crede ca şi domnul Dinu Petre din „Cimitirul Buna-vestire” a lui Arghezi, că năzărindu-i-se după geam umbra strigoiului boierului Lambru şi ducând puşca la ochi, ţintind în strigoiul care păşea negru în zăpada scânteietoare, avea şi dreptul să-i strige cucoanei Elenei: „L-am nimerit!” Irealitatea nu mă poate ajuta pe mine acum, să încerc a oferi dintr-odată cam tot ce expune autorul în scrierea acestui blog, celui care şi vrea să asculte. Iar acest lucru nu-l pot cere decât realităţii. Bănuiţi domniile voastre că tot irealitatea m-a îndemnat şi acum să ascult de vocea imaginară a poetului. O fac ori de câte ori numai el ar fi vrut şi altceva să ne mai transmită. Recunoaştem cu toţii: nu ştim „de unde vin vocile, de pe lumea asta sau cealaltă”. P.S. Cu acest mic discurs, îmi pun capul şi plâng la moartea recentă a poetului buzoian textualist, Gheorghe Ene.

  5. Va rog frumos daca puteti sa-mi da-ti un numar de telefon de contact sau o adresa a parintelui Gheorghe Dragoi , am mare nevoie de ajutor si cineva mi-a vorbit despre el dar pe internet nu am gasit date de contact.
    Va multumesc si Doamne ajuta-ne pe toti.

  6. M-am interesat la Focșani pentru dumneavoastră, doamnă Mirela Patratanu. Părintele Gh. Drăgoi e paroh la Biserica Înălțarea Domnului (din carterul Sud din Focșani). Telefonul Părintelui Gh. Drăgoi: 072.025.38.00 (îl căutați după ora 21). Numai bine.

  7. Nu bag mana in foc ca si dv, domnule Dragoi , n-ati colaborat cu securitatea!Va cunosc de cand erati elev in cls.a IV-a la Sc. cu cls I-IV. la scoala P ….., com U….., jud Vrancea . Dv. cred ca ati utat cine sunt eu, dar ,voi intra pe faceboolul dv si voi spune cine sunt .Mai mult de atat, am nevoie de sustinerea dv. pt ca sotul unei foste eleve de a mea, Nina Ionescu decedata inca din anul 1993, am inteles ca s-a sinucis ,( asa am auzit, nu stiu sigur daca d-lui este cel in cauza, dar voi afla , curansd exact cum stau lucrurile ), vre sa transforme curtea scolii P. in cimitir si probabil sa darame cladirea in care a functionat scoala (desi dv .si eu aam ivatat in cladirea veche). In rest , daca voi putea veni in vara la lFfocsani, sper sa ajung si la biserica unde slujiti dv. ,pt ca prea mult va lauda cumnata mea, din Focsani . Multa sanaate sotiei si fiicei dv.
    R. T.