0

Duminică, 16 octombrie 2011. Revin la preumblarea mea pe munte cu Doina, pe Bucegi, în căutarea surselor de încărcare directă cu energie universală. Acum două zile, vineri, 14 octombrie 2011, am publicat aici al 34-lea episod al „Experienței unei inițieri”. Las în rezervă această pagină de jurnal online, neștiind dacă ajung de la Mănăstirea Putna la București în fața laptopului până la expirarea acestei zile. Dumnezeu cu mila… Încep prin cu o mărturisire făcută revistei Argeș, la împlinirea celor 60 de ani – cum mai sunt?

Am împlinit 60 de ani anul trecut şi tot degeaba – nu reuşesc să intru într-o normalitate, deşi tot felul de pofte s-au împuţinat de la sine (şi e de aşteptat să fac păcate mai puţine). Degeaba fac pe călugărul la bloc. Am tot sperat, trecând anii, că la o vârstă atât de înaintată (dacă vă uitaţi în istoria literaturii române, o să descoperiţi că sunt majoritari scriitorii plecaţi de-a dreapta Domnului înainte să împlinească 60 de ani) voi avea şi eu parte de puţină împăcare sufletească şi trupească. De unde! Mă trădează cel dinlăuntrul meu, care a rămas pe la 33-35 de ani. Altfel, nu-mi explic de ce la 60 de ani m-am legat la cap fără să mă doară şi m-am obligat, de exemplu, să scriu zilnic pagini de jurnal online, motiv în plus de nelinişte, că n-am subiecte de scris şi s-a împuţinat timpul meu liber (care ar trebui dedicat la vârsta mea meditaţiei, în speranţa creşterii cu un gram a înţelepciunii; că a trecut viaţa şi praful s-a ales de înţelepciunea cu care se laudă de regulă „bătrânii”; e drept, eu sunt la prima bătrâneţe, ar mai exista o speranţă să mă fac mai deştept la a treia bătrâneţe, dacă n-o să dau în Alzheimer, bat în lemn). În plus, editez-actualizez singur un ziar online (Jurnalul de Vrancea). Timp liber pe care aş prefera sincer să-l ocup în totalitate cu lecturile. Nu se potriveşte vârsta exterioară cu vârsta interioară nicicum… Ultima lovitură de neînţeles am primi-o în noaptea de Crăciun de anul trecut, când am căzut în mâna dreaptă de la înălţimea unui scaun înalt (pe când puneam ultima piesă de împodobit, în vârful Pomului de Crăciun, care e până la tavan) şi mi-am fracturat osul scafoid – am aflat asta după cinci zile, de la Urgenţe Floreasca, de la doctorul care m-a operat la genunchiul stâng, pe care am căzut acum patru ani, pe 2 ianuarie, la Mănăstirea Putna (atunci am dat vina pe însuşi Cel Viclean, pe care l-am văzut acolo, el oprindu-mă să merg să mă mărturisesc stareţului). Sunt intrigat la culme azi: mi s-a luat acum şi mâna dreaptă, cu care scriu! Pe cine exasperez atât că eu scriu (pe ce pământean de-al nostru, nu o entitate extraterestră) dacă mi-a urat să-mi rup mâna, să nu mai scriu atât? E drept, acum nu pot nici să mă închin cu mâna dreaptă, ar putea fi tot mâna Celui Viclean la mijloc, dar pot să mă închin cu limba în gură, degeaba mă asupreşte el… Nu, la mijloc e tot un… blestem scriitoricesc, al dragilor colegi care s-au săturat să mă tot vadă scriind şi publicând (unul dintre ei s-a exprimat public, Adrian Alui Gheorghe, purtătorul de cuvânt al fostului Grup de la Durău, că-şi doreşte să vadă că nu mai scriu şi public, să se întrebe colegii „ce-o fi cu Stoiciu, ăla, de nu mai apare cu nimic scris?”; acum i s-a împlinit visul, scriu cu mâna dreaptă scrâşnind din dinţi; dacă mă enervează, o să mă apuc să scriu cu picioarele, atunci să vezi exasperare pe capul amicilor).

***

Episodul 35 – lângă Vârful Omu. Îmi pare rău că nu le pot face pe plac blestemaţilor care mi-au vătămat mâna dreaptă, apelând la farmece literare. Voi continua, așadar, aici să relatez despre preumblarea pusă pe seama încărcării cu energie universală de la cinci surse din Munţii Bucegi, de la finalul lunii iulie 2006. Trebuie să duc la un capăt un asemenea proiect mărturisitor, care n-a fost deloc floare la ureche. De atunci, de la această iradiere energetică de la sursă, „direct de la Univers”, am numai necazuri trupeşti, încărcându-mă probabil prea tare (sau descărcându-mă periculos la cele cinci surse, nepricepându-mă cum să le captez; trebuie să fii iniţiat), având parte de prima operaţie (ortopedică) din viaţă şi suferind „ca un câine” – cum sufăr şi azi. Aviz amatorilor: există acest risc, să te încarci la minimum de la cele cinci surse energetice de la Univers şi să activezi la maximum suferinţa fizică, având parte de accidente (adică Universul se răzbună, poveşti, fiindcă i-am descoperit intuitiv cele cinci surse: în Peştera Ialomicioarei, la Ursoaică; în Grota Pustnicului, la izvorul ascuns; la Patul Cosmic; la Falusul de la Sfinx; şi în apropiere de vârful Omu, pe şaua unor munţi; nimic nu-i exclus).

*

Trebuie să-mi închei mărturisirea. (M-am lungit şi aşa destul cu aventura iniţierii. Deşi n-am spus totul) Joi, 27 iulie 2006 ne-am atins ţinta, eram cineva: am ajuns la „puternicul izvor energetic”, la 2.500 de metri – în apropierea Vârfului Omu, într-o şa de pe culmea muntelui Bucura. Munte cu două vârfuri (Yin şi Yang), „care în unele hărţi vechi apare sub denumirea de Bucura şi pe vremea dacilor acest munte se chema Kogaion”. Întârziem la crucea (sau vortexul) energetică. „Este unul din puţinele locuri de pe planeta Pământ unde această planetă primeşte foarte intens energie universală”, scrie D. Hristenko, maestru Reiki, repet. Puţinele locuri de pe planetă, vă daţi seama? Eu n-am nici o speranţă să mă încarc, Doina Popa (fostă practicantă Reiki, a „luminii albe”), în schimb, e în al nouălea cer. Continuă D. Hristenko: «Pentru cei care au studiat şi alte ştiinţe oculte, voi spune că aici este „coarda de argint” a planetei Pământ. Este locul unde legătura Pământului cu universul este mai intensă decât oriunde, şi noi putem simţi acest lucru»! Uite că eu sunt un nesimţit, oricum n-am simţit nimic deosebit ajuns la ţintă… „Cei ce au ajuns aici urmând calea descrisă pas cu pas, trecând prin toate nivelele energetice ale obiectivelor străbătute (Peştera Ialomicioarei şi Grota lui Zalmoxis, apoi Patul Cosmic, apoi Sfinxul), au şansa unică de a se acorda în mod natural cu frecvenţele energiei universale, care le va conferi şansa de a progresa pe calea cunoaşterii spirituale, cu posibilităţi nelimitate”. Să mă fi acordat eu fără să-mi dau seama la frecvenţele energiei universale aici, nu departe de Vârful Omu? Nu pot să cred. „Este o şansă pe care cei mai buni o vor transforma în certitudine”. Asta era, „cei mai buni” – e clar că eu nu fac parte dintre cei mai buni. Regret… Era frig şi curent (curentul din vârful crestei, unde se întâlnesc vânturile, sau al izvorului energetic?), nourii se ridicaseră un pic, impresionaţi şi ei de recordul nostru stabilit, ajunşi până aici, eu mă plimbam în jurul crucii şi făceam poze cu „5 în 1” (un aparat cât degetul, care fotografiază şi poate înregistra video şi audio). Mi-am notat în jurnal: „Nourii se retrag încet-încet, eu o las pe Doina să se roage şi să se încarce cu energie universală (mai e aici o pereche de tineri care au căni de tablă în mâini, metalul atrage la maximum energia, îmi place să cred că beau din ele energie şi că până să apărem noi şi-au umplut cănile din izvorul energetic; dar probabil că au ceai de la Cabana Omu; bine că nu suntem singuri, vom pleca după ce vor pleca ei) şi urc din marea şa unde e Crucea izvorului energetic pământean (ea face legătura cu energia universală, aţi înţeles, e un schimb de energie) pe unul din cele două vârfuri ale muntelui Bucura, dar nu ştiu dacă e Yin sau Yang (mi-ar plăcea să fie partea feminină, adică principiul Yin, vă daţi seama, am şi eu slăbiciunile mele). Ce se vede din vârf? De jur împrejur e o minune a lui Dumnezeu, peisaje fără egal, sunt de-a dreptul fericit că le descopăr”… Doina Popa stătea nemişcată, aşezată, cu ochii închişi şi palmele deschise. Bun, „ne încărcăm” – ce facem mai departe? (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu


Like it? Share with your friends!

0

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.