0
6 comments

Marți, 20 septembrie 2011. Vineri, 23 septembrie, e așteptat să cadă un satelit NASA pe Pământ (de nu mai puțin de 6,5 tone), habar nu are nimeni unde – sper să nu cadă pe Casa Albă americană și SUA să declare un nou război mondial împotriva… teroriștilor. Un satelit plasat pe orbită în 1991, care „acum este in cadere libera spre Planeta Albastra, scrie Telegraph… Desi cea mai mare parte a satelitului va arde in atmosfera, oamenii de stiinta se asteapta ca maximum 26 de bucati, cu o masa totala de 500 de kilograme, sa supravietuiasca reintrarii in atmosfera si sa cada undeva, pe Pamant”. E ciudat că oamenii de știință spun că sunt pregătiți să distrugă un asteroid care se îndreaptă spre Pământ, dar nu sunt în stare să distrugă acest satelit (ce mai rămâne din el) în aer.

Tot vineri se va vota la ONU recunoașterea statului Palestina – la care, cu lașitatea bine cunoscută a actualului regim Băsescu, România se va abține de la vot (nu întâmplător au venit Băsescu și Baconschi la ordin în SUA, zilele trecute, pe de o parte; pe de altă parte să ne amintim că la București a venit, în iulie 2011, tam-nisam însuși premierul Israelului, Beniamin Netanyahu, care a promis și deschiderea pieței de muncă pentru 1.000 de români în Israel de anul viitor, numai să nu susțină România recunoașterea Palestinei; se scria atunci că «Israelul şi-a stabilit ca obiectiv să convingă aproape 60 de ţări democratice – care la Ierusalim sunt desemnate cu termenul generic de “minoritate morală” – să nu sprijine cererea palestinienilor de a fi recunoscuţi ca stat, astfel încât Israelul să obţină o victorie morală asupra palestinienilor, rezoluţia urmând să treacă în Adunarea Generală cu o majoritate slabă». SUA, care apără numai interesele Israelului, se va prevala de drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU și va anula orice posibilitate de a fi recunoscută independența Palestinei (sub scuza că Palestina refuză negocierile cu Israelul; s-a anunțat azi că „presedintele palestinian Mahmoud Abbas nu se va intalni cu premierul israelian Beniamin Netanyahu, atata vreme cat acesta din urma nu va accepta termenii palestinienilor pentru continuarea procesului de pace din Orientul Mijlociu. Potrivit RIA Novosti, negocierile directe intre israelieni si palestinieni s-au intrerupt in septembrie 2010. Abbas s-a retras de la discutii, dupa ce Israelul a refuzat sa prelungeasca moratoriul asupra construirii asezarilor din Fasia Gaza”). E curios că nimeni nu vrea să țină cont de reacția țărilor care au anunțat că recunosc statul Palestina (peste 120 țări din ONU o recunosc; îi trebuie o majoritate de două treimi în Adunarea Generală a ONU; sunt 193 de țări membre ONU; „exista si o alta posibilitate pentru palestinieni: sa prezinte motiunea direct in cadrul Adunarii Generale a ONU, dar se pare ca nici acest pas nu are mari sanse de reusita. In cel mai bun caz, palestinienii pot obtine statutul de membru fara drepturi depline, intr-o situatie similara aflandu-se Vaticanul, de exemplu”). Redau și o altă știre, să înțelegeți „John V. Whitbeck, avocat care consiliaza palestinienii ce poarta negocieri cu Israelul, explica, pentru Al Jazeera,, ca din noiembrie 1988, de cand statul Palestina a fost oficial proclamat, palestinienii sustin suveranitatea asupra a 22% din teritoriul lor, cucerit si ocupat de Israel in 1967 (in afara de Ierusalimul de Est, unde suveranitatea Israelului este universal respinsa), fara a fi contestati. Cele patru criterii ale Conventiei de la Montevideo cu privire la Drepturile si Obligatiile Statelor, necesare pentru ca un stat sa existe, conform dreptului international, sunt o populatie permanenta, un teritoriu definit, guvern si capacitatea de a intretine relatii cu alte state – si sunt toate indeplinite de Palestina. Peste 120 de state membre ONU (inclusiv 15 din cele 20 cele mai populate state ale lumii, insemnand vasta majoritate a omenirii) recunosc Palestina si isi vor arata din nou sustinerea la ONU, cand Consiliul de Securitate va vota cu privire la statutul de membru al acestei entitati. De vreme ce nu exista un argument legal credibil care sa indreptateasca SUA sa refuze recunoasterea statalitatii Palestinei, orice decizie de a se opune demersului palestinienlor la ONU se va baza pe consideratii pur politice, sustine expertul citat”. Palestinienii au ocazia să declanșeze al treilea război mondial, dacă li se refuză recunoașterea statală, și statele lumii să-l aprobe. Ce-o fi zicând „Mara”(care ne scria aici că are soț palestinian)? Azi în București a avut loc un nou marș al palestinienilor – de care n-a scos nimeni o vorbă, public. Parșivenia autorităților de la București ar trebui să-i scârbească pe palestinieni.

Până să înceapă însă al treilea război mondial armat, consilierul guvernatorului Băncii Naționale a României, Adrian Vasilescu (publicist remarcabil, altfel) «a avertizat, marti, ca, in cazul in care se va produce un nou razboi, acesta ar fi, cel mai probabil, unul economic. “S-ar putea sa vedem un Al Treilea Razboi Mondial, care va fi unul pur economic”, a declarat, la Realitatea Tv, Adrian Vasilescu. El si-a explicat afirmatiile dand drept exemplu cartea fostului sef al Federal Reserve, Alan Greenspan. “Indiferent cat de vinovat sau nevinovat este Greenspan (Alan Greenspan, economist american, fost presedinte al Federal Reserve, n.r.) in evenimentele care s-au produs, cartea ‘Era turbulentelor’ ramane de referinta pentru ca de-aici incolo noi am intrat intr-o era de vartejuri”, a explicat Vasilescu. Oficialul BNR a mai aratat ca exista posibilitatea formarii unor noi aliante economice la nivel global care ar putea sa stabilizeze situatia, insa pana la acel moment exista riscul declansarii unui razboi economic. “S-ar putea sa avem un vartej mare, un razboi economic. S-ar putea sa vedem constituite blocuri noi, cu spatiul american, spatiul asiatic, poate Statele Unite ale Europei… Dar pana sa se faca aceste aranjamente, foarte multi se tem de razboi”, a mai spus acesta». Facem ce facem și ne învârtim tot în jurul războiului al treilea mondial –vine?

***

Las loc harnicului critic-scriitor Tudor Cicu, intrat în priză, e uimitoare pofta lui de scris (cu un stil colocvial inconfundabil) – scrie întâi răspunsurile și apoi pune întrebarea, a ajuns la a 6-a:

«Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt despre oastea lui Igor: „…hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” – stă scris la „Cronici” 2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric vroind a mă opri din înaintare. E un vacarm în urmă şi din moment în moment mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc. Dar, supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi…” – scria Cioran. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei acum despre încercarea mea de a le buzunări la infinit sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până într-atât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor” – mă face să cred că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (…) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”. Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni, în cântul al nouălea din Ghilgameş, cei care păzeau, între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. De aceea acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze. Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu din „La ţigănci”. Ţineam să-ţi murmur Acel cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa, la care visa cneazul, trece în stăpânirea uitării şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea, pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz, şi trâmbiţele care vestiseră cu câteva clipe înainte, în toate cele patru zări, întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna, la tăcere.  „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plâng în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul. Încet, cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar mă trage de guler bătrânul Taras Bulba, cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” Mantaua din vocea mamei mă apărase în copilărie din toate ghiarele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelot pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul, ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi, controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre, cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe om mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe om mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? „Îmi/vorbesc mie sau ţie? Mă gândesc numai la tine. La cât te-am iubit: vin/dintr-o altă viaţă, nu? A câta?”  Poetul acestor versuri, din „craterul platon”, avea o motivaţie, nu? Dar noi? Păi noi… m-ai avem încă de urcat: şi, Doamne, ce paşi se aud! Ajuns aici, pesemne, amnarul şi cremenea vor întâmpina cum se cuvine şi cea de a şasea întrebare».

Tudor Cicu

PS. Revista Contemporanul  și Muzeul Naţional al Literaturii Române vă invitată mâine la o lansare-eveniment: G. MOSARI, „Lumea în oglindă”. Desene de Horaţiu MĂLĂELE. Participă: Nicolae BREBAN, Lidia LAZU, Răzvan VONCU. Amfitrion: Aura CHRISTI.

Evenimentul va avea loc în data de 21 septembrie 2011, ora 13.00

Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române

Bd. Dacia nr. 12, Bucureşti

Mă bucur că acest scriitor român din Israel nu încetează la mii de kilometri de ţara în care s-a născut să se simtă scriitor român. Cu umor, cu inteligenţă, cu acea ascuţime de spirit care îi caracterizează dintotdeauna pe evreii-români el şi-a creat un loc al său în literatura română contemporană. (Răzvan Voncu)

G. Mosari este scriitorul călătoriilor sale, care percepe lumea cea mare povestind pe un ton degajat, plăcut, atrăgător. Se exprimă firesc, calm, cuvintele lui sunt temperate, el nu se extaziază. E zgârcit la capitolul superlative, se delectează fără exaltări. Ceea ce are de spus exprimă firesc, nuanţat, pe ici pe acolo câte o remarcă inteligentă, spirituală, sau un fior liric, totul într-o românească impecabilă. (Zoltan Terner)


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Da, nu-i usoara daraveaua asta, indiferent ce pozitie vor lua americani fie pro fie anti creari statului palestinian, tot rau va fi ptr ei, sunt prinsi intr-un joc malefic de la nasterea lor(USA), care va sfârsi azi, 21 sept 2011 (se astetpa delcaratia finala a lui Obama), o zi istorica ptr USA, zi din care i-se va schimba traseul. Din aceasta perspectiva tarile care se aptin (cazul Ro), vor avea o sansa imensa salva. Din punct de vedere politic, uman, este necesar da drept palestinienilor, s-a taraganat prea,prea mult, numai ca;

    1) Vine prea târziu si întru-n context nu tocmai optim.

    2) Din pacate fie ca se va recunoaste ori nu Palestina , tot razboi va iesi, motiv ptr care am enuntat ideia de la pct 1 si ziua istorica ptr USA, nefasta as zice, practic caderea USA va incepe din acesta clipa vedea tot mai deslusit, existând posibilitatea dezmembrari USA in fff scurt timp. Este si motivul ptr care s-a ales acest moment.

    3) Israelul va trebui plati daunele produse palestinienilor, vor trece prin sabie fff curând existând riscul , si se va ajunge in acest punct fff curând, ca sa se ceara stergerea lui de pe harta, in acel moment va veni calaretul alb si salva pe Israel… (mesia lor), Prin urmare, tot ce se face si desface in aceste zile are scop pregati terenul intrari triumflale a calului alb in istorie! Daca Statul Palestinian era recunoscut inurma cu 10-15 ani, calul alb NU mai intra niciodata pe schena!

    4) O mare eroare comit neamurile (goimi) si ovrei in aceste zile ce au radacina fff adânca care trebuia la timp udata,curatata de virusurile diavolului.

    Schita mai sus expusa se va pricepe in mai putin de doi ani, când lumea va fi de nerecunoscut, mai mult nu mai spun ca si asa pe multi îi va irita. Mentuionez; nu sunt antipalestinian, sunt solidar cu ei, cu suferinta lor, insa, nici nu ma voi bucura, jubila cretineste, dar nici nu ma voi întrista la auzirea rezultatului, indiferent care va fi acesta la felc a si in cazul USA, tot rau va fi ptr ovrei si goimi, deoarece s-a întârziat nepermis rezolvarea situatiei, iar azi o rezolva alte forte ce sunt deasupra omului, na, sa fim corecti politic, extraterestri.

    In privinta acelui satelit… unde sa cada si ptr ce sa cada, coane LIS, ai dibuit ghine bre, fff posibil taman pe Casa Alba si ca sa nu cada, USA se va pune contra recunoasteri palestinienilor… si de nu va cadea pe Casa Alba, unde mai poate cade bre… sa-o zic înainte petrece ori ba, poa sa cada la Jerusalem taman pe locul unde vor ovrei reconstrui templu lor ca sa puna pe spurcat , mesia lor, asa sa fie un semn “divin” ptr musulmani… dar si totii cei ce îi sutin, ami ales pe palestinieni. Ingenios mai este diavolul asta…. cum sa nu fie când are la dispozitie goimi si tehnologia necesara. Dar ideia dl LIS, caderi pe Casa Alba mi-a placut si mai mult, mai ales ca profetea conu LIS un nou razbel cu teroristi… posibil sa fie si asa… dar acu care sa fie acei teroristi? Cum care, palestinieni pe care va trebui cauta (americani), si in gaura curului gasi telecomandele tv cu care au directionat resturile satelitului cadea pe Casa Alba, vom trai si savura show-ul dracilor….

  2. In aceste probleme ma abtin sa comentez. Cum se spune in Maramures am trei “coconi” (feciorasi) de crescut cu bucurie.
    Eu totusi cred in pace. Desi sint citeva semne ingrijoratoare: apa potabila incepe sa devina o problema si pentru ca vad imaginile unor biserici crestine, observam ca multa lume se gindeste sa emigreze. Este normal, dar sper sa nu fie un fenomen de masa.

  3. Asta cu :
    “Atentie la cap! Cad din cer bucati de satelit” , dar mai ales gasirea presupusei destinatii (Casa Alba) si a unui motiv mai intemeiat de a continua “lupta cu teroristii” ( in realitae cu cei care au “ghinionul” de a sta pe uriase zacaminte de petrol si nu pe gramezi de balega si gainatz), este de toata mana, cum se spune !
    America merge dezastruos si orbeste pe mana Israelului si s-ar putea ca asta sa-i fie fatal, din pacate nu numai ei !
    Mi-am adus aminte ca cei care au introdus prima data notiunea de “holocaust” a fost tot unul de-al lor (G.B. Shaw, cel cu “gazul uman”), cerand sa se reduca drastic si inuman numarul bolnavilor, batranilor( ca nu toti sunt si bolnavi) si a persoanelor tarate genetic. Sistemul luptei impotriva naturii umane :mrgreen:
    Preluind aceste idei criminale Marx, Engels, dar mai ales Lenin si Stalin (3/4 tot de ai lor) au trecut la fapte. Numai in Ucraina in anii 1937-1941 au fost ucisi 11 milioane de oameni. Ghinionul lor a fost ca Hitler, un mare admirator al ideilor marxist -leniniste a preluat de la Marx nu numai ideea, dar si practica Holocaustului, aplicand-o si asupra evreilor, care i s-a parut lui ca intrau la categoria umana ultima. De altfel, parca a proba continuitatea ideologica si etnica a celor care au nascocit de-a lungul vremii atatea nenorociri umane, “Noua Ordine Mondiala” este tot o “creatie” a lui Hitler pe care acum vor s-o puna in aplicare victimele lui de la acel moment, parca pentru a demonstra ca in ce se implica ei nu dau gres, ca altii :mrgreen:
    Nenorocirea mare este ca toate urmarile actiunilor acestor cativa descreierati le suporta oamenii de rand, atunci, ca si acum!
    Ma gandeam la asta cand am aflat ca multi cetateni israelieni incep, sau se gandesc sa-si paraseasca din nou casele si sa o apuce spre alte zari, daca nu mai bune, macar mai sigure.
    Viata i-a invatat ca sa investeasca in aur, valuta si obiecte de valoare , usor de luat cu ei in caz de forta majora, iar evreii simpli sunt cei mai revoltati de politica riscanta, uneori dementa pe care o dicteaza si aplica o mana de oameni !
    Qui prodest !

  4. Realizezi cititorule, că suntem amândoi pe ultima treaptă, de unde va trebui să ne oprim ca la porunca lui Moise: „Nu te sui pe trepte la jertfelnicul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta”. Şi, va trebui să mă opresc pe această treaptă, altfel va crede cineva că m-am pierdut în pulberea stelară a viselor mele, fără să pipăi şi să urlu (cum spunea poetul) luând contact permanent cu pulberea pământească a existenţei concrete. Fiecare treaptă urcată alături de tine, cititorule, va trebui înţeleasă ca o trecere în lumea acelor oameni simpli dar profunzi din Imperiul zămislit de autorii care i-au şi creat, fiindcă aşa au simţit ei să-şi trăiască viaţa; nu prin ficţiunile ei, ci prin marile pasiuni şi legi indestructibile: iubirea şi ura, lupta şi înfrângerea, bucuria şi durerea, speranţa ori moartea. Şi aşa am simţit şi noi că e drept. Am căutat uşa care să nu ne înfunde în labirintul hăţişurilor de care vorbea Labiş, încât spaima şi sentimentul pustiului să nu aibă sorţi de izbândă pentru a se cuibări definitiv în sufletele noastre. Pentru că, lipsea din acest periplu livresc, amprenta beethoveniană asupra sentimentelor noastre, iubirea de oameni, am murmurat împreună cântecul biruinţei din „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a, care a plutit tot timpul deasupra noastră. Chiar dacă eroul lui Straus se retrage dezamăgit în sine, în fiecare partitură a sa (înţelegem împreună nu?), până şi înfrângerea lor părea glorioasă. Şi le-am ridicat acel cântec de biruinţă meritat. L-am întrebat odată pe un amic abia întors din Venezia italică: „La ce te gândeşti?” Ne aflam pe o terasă şi savuram împreună câte o halbă de bere. Răspunsul lui m-a năucit: „Şi sub arcadele Palatului Ducal, oameni simpli ca noi, hrăneau porumbeii ca şi pe la noi. Dar sub Puntea Suspinelor mi-am amintit de Casanova şi deţinuţii care ridicaseră acolo ultima lor privire către azurul cerului italic”. „N-o fi fost chiar Casanova, o fi fost altcineva care să-ţi fi atras atenţia! am căutat să-l consolez”. „N-are importanţă. Tot una e! – a venit răspunsul. …Ştii ce mi-a mângâiat sufletul? – îmi mărturisi deodată. De la un balcon am auzit într-o zi, cântând pe cineva. Refrenul cântecului începea cu „fronde verde”… şi mi-a amintit de cântecele noastre care începeau cu „frunză verde”. Uneori – continuă el – astfel de amănunte te ţin tare pe picioare. Dacă merg pe „firul” amintirilor, o să vezi că şi acele cinci-şase habe de pământ cu care mi-au blocat ieşirea din casă, numai pentru că aderasem la un anumit partid, pot însemna cât lingura de catran ce poate strica un butoi cu miere din parabola lui Balzac al tău”. Nu m-am mai întrebat de ce apucase calea bejaniei, prin alte ţări străine. Crede-mă cititorule, gândul nu-mi mai era decât la rândunelele (că tot vorbeam de ele în însemnările din ziua precedentă) care într-o zi şi-au lăsat puii, după ce-i învăţaseră să zboare şi să vâneze, de unele singure, în balconul meu, şi dispăruseră fără urmă. Ca după două săptămâni, să apară amândouă la cuibul în care îşi „abandonase?” puii. Ciudat însă (va trebui să-mi explic odată şi asta), puii n-au mai apărut la cuibul lor cu o zi înaintea sosirii rândunelelor mari. Le ştiam doar, că seară de seară trăgeau după un zbor de o zi încheiată, tot la cuibul lor, aşteptând îngrijorate pe cele care le-au dat viaţă. Cinci ani privise şi Ernest Toller de la ferăstruica celulei sale, un cuib de rândunică, scriind versuri. Versurile acelea aveau să apară într-un volum, chiar aşa intitulat: „Cartea rândunicilor”. Poetul din care voi cita acum, cititorule, intuia cum voi încheia: „Că nu vrem vise, vrem/realitate. Dar cine să tulbure/ordinea? N-are cine… Toţi spun că văd lucrurile din cer, dar au rădăcini: unii/vin de la începuturile visului. Par ireali, dar sunt reali. Alţii/au rădăcini de pelin, de suprafaţă – rădăcini ale celui plin. Toţi gândesc, dar/nu deschid gura – deşi vorbesc! Prin ce cod/secret se înţeleg?” (LIS: celui plin). Dar, nu m-a întrebat dacă voi mai scrie, aici, în continuare. La ce bun. Cine să se mai aplece la asemenea vise?

  5. Ficţiunea (ori noua realitate suprarealistă, eseistică) în care sa refugiat, ca raspuns la cele lumeşti şi nelumeşti – stare care-l caracterizează şi în care s-a adâncit omul de azi – „scriitorul T. Cicu, îmbogăţeşte, mai bine zis, „înobilează” această pagină de Jurnal, dându-i alte valenţe şi idealuri. Cu fapte şi întâmplări, cu personaje care mai de care, unele reale, altele imaginare, în care ne regăsim noi cititorii săi, cei din „tribune” (adică de pe margine), şi cărora le dedică pildele şi învăţămintele culese încă din copilăria marcată de lipsuri de tot felul… proza actuală capătă cu siguranţă noi valenţe. Mergând pe „fir” (şi) nu de puţine ori, fiindu-ne un real sprijin, nu pot să nu am remuşcări, că, cele şapte trepte (sugerate să nu le depăşească la porunca lui Moise, ori din vrere dumnezeească), va însemna pierderea stelară a viselor noastre…
    FIR