Luni, 19 septembrie 2011. Am început să dăm rateuri la măsurile luate pentru a ne însănătoși mintal (vorba vine; dar ne străduim). O primă măsură nouă luată în particular, în familie, cu Doina, în ultima lună (după întoarcerea de la mănăstirile din județul Constanța) a fost să facem o preumblare seara de o oră maximum, după ora 21, după cină – azi am ratat preumblarea, am avut mari probleme cu stomacul, de la ora 16, crampe care mă obligau să stau aplecat sau la pat, în nici un caz să stau vertical, să fiu bun de preumblare (scriu aici, acum, cu aceleași dureri crunte de abdomen, nu știu ce mi se întâmplă;
îmi e frământat plexul solar, mă împung și acum andrelele din păpușa mânuită de vrăjitori; i-am spus Doinei că de vină e mămăliga de azi mâncată cu ceapă și brânză de burduf, sau farmecele pe care mi le fac dușmanii; deși azi am avut și semne de prietenie, le puteți vedea la comentariile de ieri de la pagina mea de jurnal online). În orice caz, mâncarea sensibilă pentru stomacul-duodenul meu (știți povestea gastritei lui hiperacide; n-am avut ce face și am luat acele pastile care trebuiau să omoare bacteria Helicobacter Pylori, Nexium – costă o grămadă de bani, și acum trag ponoasele, bacteria nu se lasă; serios vorbind, de când am luat la întâmplare această pastilă stomacul mi-a devenit mai nesigur) amestecată cu nervi, m-a dărâmat. Azi am avut parte de o zi nervoasă de când m-am trezit, iar am dificultăți cu astrele – și a avut iar dreptate Urania (astrologul Simona Vărzaru): în această săptămână Vărsătorul „reuşeşte să irite sau să provoace prin orgoliu şi vanitate vizibil exprimate… de acum încolo poate să aducă inflamarea unor conflicte, dilatarea unor relaţii aspre sau dizarmonice… Ideea de ruptură, de despărţire pluteşte în aer peste tot unde apare un Vărsător. 
Aşadar, în cadrul relaţiilor parteneriale conflictele, duşmăniile şi rivalităţile se pot ivi, se pot naşte sau se pot accentua ori se pot complica. Aşa încât, să nu se mire unii Vărsători de ce, de acum încolo, se vor certa mai repede şi cu mai temei decât în alte dăţi cu persoane cu care până nu demult nu aveau nimic de împărţit”… Vai de capul meu, asta-mi mai lipsea, să mă pun rău cu toată lumea. Dar parcă pot să mă pun cu astrele? Îl asigur pe Octavian Mihăescu că n-am uitat de rugăciune – dar n-am făcut nici un păcat în fața lui Dumnezeu care să justifice crampele (ele probabil că mă vor trimite pe o masă de operație până la urmă, fiindcă se repetă de la o vreme), bat în lemn. Așa că la varianta bolii nu m-am gândit atunci când mă întrebam cum vom ieși seara, după ora 21, după cină, la plimbare, am crezut că numai ploaia torențială și ghețușul sau viscolul ne pot opri. De-or fi numai acestea, cine știe câte alte opreliști, din alte motive, vor mai apărea pe nepregătite…
O a doua măsură luată de la sfârșitul acestei veri, pentru a ne proteja bătrânețile (mă rog, tinerețile, ce mai contează, suntem oricum frunze în vânt la nivel cosmic), a fost să jucăm la Loto 6/49 (eu) și Joker (Doina), câte o variantă – adică să aruncăm pe fereastră 11 lei. E un joc (fie și livresc, în cazul nostru), merită încercat. 
Să fiu sincer, ne-am gândit că numai așa l-am putea ajuta pe fiu, pe Laurențiu, care nu se descurcă deloc. Altă posibilitate de a câștiga un ban în plus nu cunoaștem… Fiindcă am dat de gol acest secret, am deocheat acest joc. E clar că trebuie să schimbăm strategia de a spera. Nici o pagubă, n-am câștigat niciodată nici un leu la jocurile de noroc. Cum spuneam, am dat rateuri și cu acest joc, adică ne-a pierit cheful. Nu ghicim decât în cel mai bun caz un număr din cele șase. Sigur, 11 lei aruncați pe fereastră săptămânal (numai în primele săptămâni am jucat de două ori, la fiecare tragere, crezând în inspirație literară;
Doina tot așteaptă un semn) n-ar fi cine știe ce. Dar am început să avem sentimentul că suntem niște fraieri. Cu atât mai mult cu cât noi știm că n-o să câștigăm niciodată nimic. Acum avem mari îndoieli dacă mai merită să ne prostim, jucând la Loto.
A treia măsură, luată de o săptămână numai, care mă privește numai pe mine – de la ora 19 la 20.30, cât stau la știrile de pe Pro Tv, Antena 1, Realitatea Tv și Antena 3, plus TVR 1, frunzăresc presa veche adunată de-a lungul anilor în apartament (presă care a ocupat toate colțurile camerelor, pe câteva rânduri; ziare și reviste, îndeosebi literare, puse unele peste altele până la tavan) și o arunc! Nu-mi vine să cred că am ajuns la această măsură radicală. Decupez din această presă învechită texte care mă interesează (documentare) și colaborări ale mele și arunc ziare și reviste fără milă. N-am cine știe ce spor la frunzărit, tăiat și aruncat, dar mă încăpățânez să cred că a venit vremea să pun ordine și în această presă adunată la întâmplare, în speranța că-mi va ajuta odată. M-am înșelat, presa veche (numai apărută după Revoluție) e depășită din toate punctele de vedere, rar am ce să rețin din ea, care să-mi folosească. 
A fost de ajuns să mă răcesc de evenimentele trecute și să mă despart fără regret de această presă care dispare în neant, din nefericire, fiindcă n-o mai găsești nici în biblioteci. Dacă aș fi avut o casă la țară (o vilă n-am cum să am), aș fi transferat toată această presă acolo, să o preia eventual cineva curios din viitor. Neavând posibilități de depozitare, nemaiîncăpând de ea, o arunc…
***
Observ că Tudor Cicu scrie special pentru această pagină de jurnal online – a ajuns la a cincea întrebare (îi pun eu titlu: Măgari lăsați liber). Îi urez succes, „s-ar putea să iasă de o carte originală”. Cititorii vor avea ac de cojocul lui:
«Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta, ţinută pe tărâm literar, mă târâie ca pe o barcă în larg; sunt ca un şoim în mâna voastră – nu mai zăresc nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăsta-i cuvântul cu care să-ţi mulţumesc, cititorule, şi să te întreb totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit că, încă de copil mă minuna întinderea aceea de la marginea satului de unde începea cimitirul de care v-am vorbit, unde păşteau cârduri de gâşte amestecate printre picioarele măgarilor lăsaţi slobozi, apoi maidanul plin de gropi şi moviliţe; 
iar şuviţa plumburie din zare, de unde credeam că năvăleşte vântul, îmi sfredelea prin creier atâtea închipuiri. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nime-n, tăinuita cetate”. Eu vă vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îţi dau dreptate Andreea: atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Kafka spunea că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit”. Într-o frumoasă poezie dedicată lui Emil Brumaru, Florin Mugur se mărturisea în taină: 
„şi despre poezie ce crezi?/ mă-ntreabă cineva. Nu ştiu. Uite/ mănânc tot mai rar vişine/ urc anevoie scările – şi nici măcar/ nu-s alte scări… dar să nu-mi spui mie/ că aerul le sărută -/ nu le sărută nici dracul/ nici măcar dracul cel frumos/ nu le mai sărută/ nici mama dracului./ Săraca” (Glumă de vară). Pascal spunea că omul e o trestie gânditoare. Ce fel de trestie, i-ar fi răspuns Matei în sfânta Evanghelie (încercând să-l atragă şi pe R. Humor în disputa asta): „Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata” (Evanghelia după Matei, cap. 12.20). Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu spune LIS, în toate trimiterile sale, că: azi oamenii fără de lege au ieşit la iveală şi ne judecă? Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor? 
Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”? Eu spuneam că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc să merg pe calea poveştilor. Singurele care-mi ţin trează conştiinţa şi optimismul, ca să nu spun: energie pozitivă.. Indienii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spunea tot despre acel ţinut fabulos El Dorado, îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei, miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. 
La ce-s bune atunci bucuriile, se întreba LIS, în poemul „Afurisit”? Ca tot el să-şi răspundă: „constat în fiecare zi că rămân mult în/ urma mea”. De ce veneau până la el acele amintiri şi, mai ales, cum de puteau veni fără amărăciune, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea cu numărul cinci seamănă cu saltul surd al fiarei asupra oricăror bucurii ale mele.»
Tudor Cicu
PS. Public fotografii (făcute cu telefonul mobil pe 15 septembrie) cu sculpturi în lemn ale lui Mircia Dumitrescu (născut în 1941), instalate în fața și în interiorul Muzeului Național al Literaturii Române.
votul meu:
1) LIS
2)STELIAN TURLEA
3)ALEX STEFANESCU
4)GEORGE SIPOS
Cred ca cel putin acum dl LIS ,va avea parte de dreapta judecata a cititorilor
Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule, un altfel de cânt despre oastea lui Igor. „…hrăniţi-l cu pâinea şi apa întristării” – stă scris la „Cronici” 2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric vroind a mă opri din înaintare. E un vacarm în urmă şi din moment în moment mă pot ajunge din urmă ecourile celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până aici mi-e permis să urc. Dar, supunerea şi resemnarea de care aş da dovadă, întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi…” – scria Cioran. Sub acest aspect, mă gândesc uneori la Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski. Ce-or fi gândind ei acum despre încercarea mea de a le buzunări la infinit sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna – încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul zorilor” – mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca un apucat: „Nu vă apropiaţi! (…) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”. Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni, în cântul al noulea din Ghilgameş, cei care păzeau între munţi, poarta prin care tocmai va trebui să iasă soarele. De aceea acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze. Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu din „La ţigănci”. Ţineam să-ţi murmur Acel cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul, trece în stăpânirea uitării şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea, pare o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz, şi trâmbiţele care vestiseră cu câteva clipe înainte, în toate cele patru zări, întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna, la tăcere. „Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Plâng în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în care rândunelele îşi faceau cuibul. Încet, cu migală şi în deplină răbdare. N-am crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar mă trage de guler bătrânul Taras Bulba, cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău copil!” Mantaua din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghiarele gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelot pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul, ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi, controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi în apele voastre, cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe om mai vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe om mai afla, dar ne vor da oare şi crezare? „Îmi/vorbesc mie sau ţie? Mă gândesc numai la tine. La cât te-am iubit: vin/dintr-o altă viaţă, nu?A câta?” Poetul acestor versuri, din „craterul platon”, avea o motivaţie, nu? Dar noi? Păi noi… m-ai avem încă de urcat: şi, Doamne, ce paşi se aud! Ajuns aici, pesemne, amnarul şi cremenea vor întâmpina cum se cuvine şi cea de a şasea întrebare.
Incerc o mare tristete afland de soarta ziarelor care au ajuns sa sufoce si cu prezenta lor fizica, dar probabil ca-si merita si ele soarta :
Prea multa minciuna si dezinformare au imprastiat de-alungul timpului scurs de la cumplita amageala !
Impresionanta aceasta canonada intelectuala si literara pe care o conduce ca un adevarat strateg literar domnul Tudor Cicu si o revarsa asupra celor care au privilegiul de a da peste ele in acest spatiu plin de idei si intrebari la care cu siguranta unii isi raspund doar in gand .
Si uneori poate-i mai bine asa !