0
2 comments, 38 shares

Joi, 28 februarie 2019. În ajunul Mărțișorului. La Brașov, în sud, la baza muntelui, unde avem gardul, deși sunt numai temperaturi pozitive, zăpada persistă, cu gheață dedesubt, dar în oraș (la Piața Astra, fostă Steagul Roșu, de exemplu) sunt peste tot la vânzare ghiocei… E adevărat, au explodat mâțișorii la o specie de salcie și la noi în grădiniță. Azi e soare, sunt 9 grade la ora 12, e cald, dacă ești îmbrăcat. Am fost tras iar de mânecă, de ce n-am scris pe blogul meu nimic, „măcar o dată pe săptămână”. Ies să dau un nou pahar mare cu semințe de floarea soarelui la păsările pădurii (nu numai pițigoi cu gușa galbenă; sunt cu zecile), aud vecinul Ovidiu, ieșit să fumeze, ce mai faceți? Nu știa că Doina a căzut acum nouă zile pe mâna dreaptă, alunecând pe gheață în fața casei (îi ducea mâncare lui Ciorăpel, unul din cei trei câini ai cartierului), o doare? Cum să n-o doară. I s-a umflat? A venit vecina Emma și i-a făcut masaj atunci, a dat înapoi umflătura, dar durerea a rămas până azi… Dumneavoastră? Eu merg mâine la spital cu analiza la PSA… Să n-aveți încredere în această analiză! I-am spus că prima analiză PSA (făcută peste noapte în spital; iau seama acum că analiza PSA făcută la un laborator celebru durează trei zile) m-a speriat, ieșise 18, când maximum admis era 4. Vă trimit acum un filmuleț, să vă lămuriți… Public aici filmulețul medical, e amuzant (cu scuze pentru limbajul „popular”, direct). Problema la mine nu e acest PSA, ci faptul că nu mi-am prea revenit… În sfârșit.

Vecinul a pus fân și mere într-o ladă pentru căprioara care ne-a vizitat la gard (căuta sub zăpadă și mesteca)… Acum așteptăm, noi și vecinii, să fete o pisică străină, aciuată în podul bucătăriei de vară a vecinului, căreia-i dăm mereu mâncare, dar care are o plăcere diabolică să vâneze păsărelele mici (grăsuțe) care vin la lada unde le pun eu semințe de floarea soarelui, atârnată pe gradul interior. Am mutat zilele trecute lada pe gardul exterior, mai înalt, degeaba, pițigoii stau pe crenguțele arbuștilor din grădiniță sau de dincolo de card, stau și pe pământ, în zăpadă și sunt o pradă ușoară pentru pisica străină (și pentru un motan fără coadă!), tare agilă, le vânează dincolo de gard. Asta e mama natură…

Căprioară la gard!

*

Vine primăvara, merită să mă bucur în secret și să-mi aduc aminte de două întâmplări de duh:

Dacă aveți chef să surâdeți cu bunăvoință

De când mă știu, sunt un tip enervant de timid, motiv să mă comport în public sobru, încruntat atunci când sunt preocupat-gânditor (cel mai adesea) și surâzător numai când am motive serioase. Rar, la bancurile „bune” auzite (pe care nu le țin niciodată minte) râd cu poftă, altfel mă rușinez să-mi arăt dantura. În particular, liber să mă manifest onorabil, învățat cu mine însumi (și sătul de hazul meu), am umor, nu mă autocenzurez și-mi permit să fiu și caraghios… Cam la atât mă reduc, până una, alta, ca identitate: fără pretenții, sperând tot timpul să rămân, cât de cât, „un om normal la cap”.

Am, totuși, amintiri amuzante, de neuitat, cu scriitori?, sunt întrebat de poeta Angela Baciu.

Japonia, zăpadă!

Pardon. Dinspre întâmplările cu haz legate de scriitori, îmi pare rău ­– nu am. M-am tot ferit de scriitori (mai ales de cei mari, să nu-i cunosc de aproape „ca oameni”, să fiu dezamăgit, e o chestiune de opțiune subiectivă, prost înțeleasă, probabil; îmi ajungea admirația pe care o aveam pentru opera lor). Inclusiv după Revoluție (vă reamintesc, până la Revoluție am locuit la Focșani, din 1975, și deși am publicat patru cărți, n-am fost primit în Uniunea Scriitorilor din România-USR, având dosar operativ de urmărire informativă la Securitate), după ce am intrat, angajat al USR, în redacții, am stat în banca mea, ignorând găștile și cârciumile la care se adunau scriitori. Am fost reținut, am evitat pe cât am putut orice apropiere sufletească de scriitori, să fiu sigur că nu voi fi pedepsit (am avut o tentativă de apropiere sufletească de membrii Grupului de la Durău și am fost pedepsit). Rămân un singuratic. Memoria mea, extrem de selectivă, n-a reținut nici un episod care să atragă atenția pe o asemenea temă. Mi-am întrebat „consoarta” (prozatoare, Doina Popa; suntem împreună din 1974!) dacă eu mă pot lăuda cu o povestire în acest sens – și m-am mirat, ea a găsit „pe loc” nu una, ci trei povestiri! Le voi sublinia aici ca episoade mai curioase întâmplate mie (public două acum, la derută).

Japonia, tunel prin zăpadă

– Primul episod. Eram în perioada mea de boemă (1968-1975), când pe primul plan erau aventura, „femeile, băutura și tutunul” (după ce m-am căsătorit în 1975 și după ce s-a născut un fiu, am abandonat pentru totdeauna și fumatul și alcoolul; cu femeile am mai avut niște încurcături după Revoluție, dar le-am pus și lor punct). La un moment dat, nu-mi mai amintesc exact anul (să fi fost în 1974?) un poet din cenaclul studențesc pe care l-am condus din 1972 (intitulat „3,14”, la București, la Casa de cultură din Str. Mântuleasa), poetul Victor Pencu m-a chemat la nunta lui, în satul natal, Gâștești (azi, Pădureni; nu știu de ce i-au schimbat numele satului), comuna Buturugeni, județul Giurgiu. Las la o parte faptul că Victor Pencu și-a adus mireasa de la Năsăud, pe care a cunoscut-o când eu fusesem cărat de el până la Năsăud să uit de mine, în noiembrie 1973 (an în care am avut șapte tentative de sinucidere – vă rog să surâdeți, aveam cu mine o sticlă cu Verde de Paris și el mi-a aruncat-o la Năsăud, în secret, devenind… salvatorul meu). Reîntâlnit anul acesta, Victor Pencu s-a amuzat iar pe seama nunții lui, la care eu i-am îmbătat… păsările din curte (găini, rațe, gâște), dându-le pâine înmuiată în țuică sau în vin. Natural, a urmat o pagină de proză: păsările de curte îmbătate i-au făcut să râdă cu gura până la urechi pe cei invitați la nuntă, care știau de isprava mea (păsările de curte cârâiau, se învârteau în loc și cădeau rând pe rând în cioc bete-moarte). Dar i-au speriat pe miri, care au crezut că au murit instantaneu toate păsările din curte și le-au aruncat peste noapte la gunoi, pe claia de paie, în grădină, iar a doua zi… le-au găsit pe toate vii, bine mersi, întoarse pe două cărări în ogradă însetate, mai gălăgioase… Dacă așa s-o fi scriind pagina de proză. Poetul Victor Pencu a preferat să se bucure de viață la țară (e și dascăl, cântăreț oficial la biserica din sat), crește tot felul de păsări și animale în ogradă, în continuare, cultivă grâu și porumb, are o grădină plină de legume și pomi fructiferi. Altfel, a publicat doar două cărți de versuri, și anul acesta și-a însurat unul dintre fii – cum eu nu merg de regulă la nunți, nu m-am dus nici la nunta fiului lui, motiv să fie supărat pe mine!

Japonia, labirint prin zăpadă

– Al doilea episod. În 2013, Corneliu Antoniu, președintele Filialei USR Sud Est (Galați-Brăila), directorul revistei literare Antares și al revistei de critică Antares. Axis Libri, venit la Adjud, unde eu eram în vizită la casa nouă a fratelui meu Marian (pe teritoriul casei părintești, casă gata să se prăbușească), m-a urcat în mașina lui (alături de Brândușa și Doina) și mi-a zis că sunt invitat la o preumblare pe la Slănic Moldova (la Târgu Ocna el a avut vilă și familie; ne-am oprit la întoarcere la un fost prieten, aici, care ne-a așezat într-un chioșc și ne-a servit cu de toate, ospitalier, eu am mâncat struguri din grădina lui). Am trecut întâi pe la mormântul părinților lui Corneliu Antoniu din Bacău, după care ne-am oprit, după ce am traversat Dealul Măgurii, spre Onești, în vale, era vară încă, și am trăit momente de paranormal: cu motorul oprit, mașina lui, în care eram, a început să urce dealul cu spatele! E un fenomen inexplicabil, pe care Corneliu Antoniu a vrut să-l vedem la fața locului…

Japonia, drum prin zăpadă

Ajunși la Slănic Moldova, am trecut pe la cele 15 izvoare de ape minerale și sulfuroase, recomandate pentru toate bolile posibile, pentru cură interioară și exterioară, fiecare izvor avea recomandările lui impresionante  – ce-o fi fost atunci în capul meu, nu știu, dar m-am apucat și am băut din toate cele 15 izvoare, în speranța deșartă că așa îmi vor trece toate bolile, avute și neavute, prezente sau care vor veni. Practic, am amestecat băuturile minerale! Urmarea? La întoarcerea la Adjud m-am trezit că m-am îmbătat criță cu apele minerale băute la Slănic Moldova! Efectiv, la coborârea din mașina lui Corneliu Antoniu a trebuit să mă țin de gard, apoi de pereți, să nu mă prăbușesc! Întins în pat, acasă la fratele Marian, patul se răsturna cu mine – numai în prima tinerețe am mai avut parte de asemenea beții crunte (cu minerii, la Bălan)! Nu înțelegeam nimic, mi s-au dat pastile (pentru bilă și rinichi sau ficat; am refuzat să fiu dus la un spital), degeaba, ore la rând s-a învârtit casa cu mine, nu e greu de înțeles că abia după ce am mers la baie… Asemenea unui bețiv de profesie, cu degetele în gât! Râdeau toți de mine, că m-am îmbătat „pe bune” cu apă minerală, iar eu credeam că-mi dau curajos duhul…

Liviu Ioan Stoiciu

(Argeș)


Like it? Share with your friends!

0
2 comments, 38 shares

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.