0
12 comments

Luni, 28 martie 2011. România lui Băsescu rămâne o ţară tristă, plină de umor – majoritatea românilor moare de foame (sunt de neuitat filmările la bătaia pe uleiul de floarea soarelui dat ieftin de magazinele lui Dinu Patriciu) şi politicienii se distrează azi cu telegramele diplomaţilor SUA din România, din 2007, date de gol de Wikileaks, n-am mai pomenit atâta prostie (fostul ambasador american dă dovadă de infantilism şi rea-credinţă): să acuzi opoziţia că face jocul ruşilor, când „oamenii” americanilor, Băsescu şi liderii PDL au dus România de râpă din 2008 încoace, e chiar de plâns. S-a adunat atâta silă în mine faţă de cei ce ne conduc oficial (în România şi în lume, unde NATO bombardează în continuare Libia, în speranţa că „rebelii” îl vor înlătura pe dictatorul Gaddafi, adevărat roman SF; bat în lemn, dar sunt semne că războiul se extinde, SUA chiar vrea să atace Siria), încât caut supape, să-mi distrag atenţia. O supapă a fost la mine până azi literatura, dar nu mai e. Am spus literatura, nu viaţa literară românească. În această seară ar fi trebuit să merg la Gala Premiilor Observator cultural. Acum o săptămână ar fi trebuit să fiu prezent la Gala Premiilor Radio România Cultural, nu m-am dus să fiu piesă de decor (rămâne să primesc probele de umilinţă de la premiatul de la Poezie, eventual, cu altă ocazie). La ambele Premii eu fiind „nominalizat” de formă (mă rog, volumul „Pe prag” a fost clasat printre primele cinci, nu pe locul I; am dreptul să contest astfel, prin lipsă, „cartea varză”; am promis să nu mai dau nume). În această seară am ajutat-o pe Doina Popa, venită cu bagaje, cu trenul, de la Gara de Nord (a sosit de la Focşani la ora Galei Premiilor Observator cultural) – ei i se schimbă viaţa, după ce şi-a îngropat mama (şapte ani a îngrijit-o, fiind paralizată; după şapte ani de devotament faţă de mama ei, se simte eliberată, „trebuie să mă învăţ cu libertatea”). Viaţa literară mă ţine departe, de la sine, de evenimentele care merită să fie uitate?

***

Aseară am fost la o lansare a fraţilor basarabeni Vakulovski: Mihail şi Alexandru, la Bucureşti, spre Mântuleasa, la o cafenea intitulată „La Scena”. Habar nu am de ce sunt legat sufleteşte de Mihail Vakulovski (căsătorit la Braşov, absolvent de Litere în România), el e şi fratele meu (e de vârsta fiului meu) – în 2005, când am scos prima (şi probabil ultima) mea antologie de versuri, intitulată „Cantonul 248”, l-am rugat pe el să semneze postfaţa… Aseară Mihail Vakulovski şi-a lansat cartea „Portret de grup cu generaţia optzeci (Poezia)”, apărută la Editura Tracus Arte (am mai atras atenţia asupra acestei edituri apărute din senin, impuse rapid pe piaţa literară de la noi, care a scos cărţi ce deja au primit premii şi au o primire critică de vis; director e Ioan Cristescu, redactor e poetul Cosmin Perţa; de altfel, cartea “Portret cu optzecişti” a fost nominalizată la Premiile Observator cultural) – o carte „grea, pe bune”, de 440 de pagini! O carte pe care şi-a pus ştampila Nicolae Manolescu: „O carte absolut remarcabilă, informată până la detalii (dl. Vakulovski  ştie tot ce au scris optzeciştii, tot, tot), atentă la nuanţe, amestec de istorie literară, de cercetare academică, de confesiuni şi de declaraţii de dragoste”… Moderatorul lansării duble, a fraţilor Vakulovski („amândoi chelioşi şi cu barbă”, Alexandru tocmai a căpătat cetăţenia română, după un scandal cu expulzare a lui din România), a fost poetul Mugur Grosu, care a realizat coperta volumului „Portret cu optzecişti”. Despre „Portretul cu optzecişti” al lui Mihai Vakulovski s-a subliniat că e primul volum dedicat optzecismului, urmează o carte de interviuri şi o antologie cu poezia optzeciştilor, ambele masive, vor apărea la aceeaşi editură Tracus Arte. Au vorbit despre „Portretul de grup cu generaţia 80” Cosmin Perţa (autorul scrie din interiorul fenomenului optzecist, se raportează la postmodernitate, e o construcţie bizară, pe cât de serioasă, un continuu dialog, o carte fundamentală pentru înţelegerea optzecismului în profunzime) şi Bogdan Ghiu (autorul nu vrea să transforme în istorie optzecismul, să fie un optzecism mort, el insistă pe optzecismul viu, pe neo şi postoptzecizare, extrage o normă a optzecismului, rejudecă optzecismul venit din vremuri cenuşii, când am scris şi din lecturi). Mugur Grosu a atras atenţia că la noi cărţile de critică merg invers decât literatura vie şi asupra „emoţiei de raportare”, iar Alexandru, fratele lui Mihail Vakulovski, a observat că „Portretul de grup” e o carte ciudată, de succes, e un roman, disecă optzecismul. Autorul, Mihail Vakulovski a mărturisit că a scris cartea cu mare plăcere, că a avut timp pentru ea (era student): „am terminat-o în anul 2000 şi am recitit-o în 2010, la publicare, m-am mirat că a fost atât de fain scrisă”. În sala lansării mai erau, ieri, din cei cunoscuţi de mine: poeţii Dan Iancu, Lia Iepure cu soţul, Florin Halalău (şi fiica lor, care scrie literatură, Diana), Moni Stănilă (căsătorită cu prozatorul Al. Vakulovski; Mugur Grosu e naşul lor; era de faţă şi soţia lui Mihail Vakulovski, Carmina, o femeie minunată, ea filma), sau prozatoarea Ana Maria Sandu… Am spus şi eu câteva cuvinte, la invitaţia moderatorului – am amintit că suntem în ziua unirii cu Basarabia (27 martie) şi că basarabenii nu sunt nici azi introduşi în istoriile literare din România, deşi ei scriu în limba română mai bine decât românii din ţară (în schimb sunt recuperaţi români din emigraţie care nu mai scriu în limba română)… A urmat lansarea romanului „157 de trepte spre iad (sau Salvaţi-mă la Roşia Montană)”, de Alexandru Vakulovski, apărut la Editura Cartier din Chişinău. L-au prezentat directorul editurii, Igor Mocanu (care a propus eticheta de postcomunism literar, în loc de nouăzecism şi douămiism-milenarism sau zero-zero; cartea lansată e narată din perspectiva unei fete, „e o carte mişto”) şi Vasile Ernu (care a citit toate cărţile lui Sandu Vakulovski, „am fost foarte apropiat de procesul lor de scriere”, cărţile lui ar trebui să intre în licee ca lecturi obligatorii, el e un bun cronicar de actualitate, cărţile lui se citesc deja ca un poem, e aceeaşi poveste cu limbaj tranşant; Vasile Ernu s-a aventurat şi în consideraţii politicianiste – el e un susţinător al regimului Băsescu, m-a asigurat pe mine că basarabenii îşi publică deja cărţile în România şi sunt parte a literaturii române; el are alţi ochelari de vedere decât am eu; altfel, literatura scriitorilor tineri basarabeni e dezinhibată şi are o abordare total diferită – ei aduc „sânge proaspăt” în literatura română). Vasile Ernu a vorbit şi de „pâcla românescă, a ceea ce fumegă dar nu arde” (fumul românesc arde fără foc, s-a tras concluzia) sau de o observaţie a lui Osip Mandelstam, la începutul secolului XX, la un cenaclu: „Maiakovski, ai început să semeni cu o orchestră românească” (fără să dezlege până azi ce a vrut să spună; o fi fost „orchestră” de lăutari?). Am plecat cu mult înainte să se termine lansarea.

PS. Vă invit să citiţi în format PDF numărul 4 (aprilie) al revistei literare Vatra Veche (director Nicolae Băciuţ), care apare la Târgu Mureş, daţi click pe Vatra veche 4, 2011 BT (şi iar click pe dreptunghiul apărut)


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
12 comments

12 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Prietene LIS
    Abia în dimineaţa asta am reuşit să citesc postările din ultimele cîteva zile de pe blogul Dtale. Şi am avut la ce să mă gândesc. .. Mai întâi moartea soacrei (sincere condoleanţe!), cu tot ce a însemnat aceasta. Nu mă refer la păţaniile din timpul înmormântării. Sunt de fiecare dată, în astfel de împrejurări tragice, întâmplări, disfuncţii, atâtea lucruri colaterale care par sâcâitoare, venite anapoda – însă pe care Cineva ni le scoate în cale parcă anume ca să nu fim cu totul conectaţi la drama de familie… ca să nu ne strivească durerea…ireversibilul… Apoi, faptul că dna Doina P. s-a devotat în toţi aceşti 7 ani de când mama ei, paralizată, a fost la pat, necesitând îngrijiri asiduie e o faptă de mare laudă. Sigur, e vorba despre devoţiunea fiicei faţă de mama ei. Însă, trebuie spus că nu auzi în toată ziua despre astfel de gesturi. Nu contenesc să admir acest tip de abordare şi pe acei oameni de mare nobleţe sufletească…Părinţii se devotează pentru copii, pare în firea lucrurilor, nici nu mai luăm seama…, însă mult mai rar se întâmplă invers. Ce-i drept, bătrâni şi şubreziţi, părinţii noştri doar in extremis apelează la sprijinul efectiv al copiilor. Ne văd strâmptoraţi, încolţiţi de nevoi, se miră cum să ne ajute tot dânşii, sau oricum să nu cadă pe capul nostru… Când sunt mai mulţi copii la părinţi, vezi că unii se eschivează, lasă greul pe seama celui mai sensibil etc. Doamna DP s-a devotat până la capăt. Nu i-a fost deloc uşor. Acum înţeleg că a venit în sfârşit acasă. Răsuflând cumva uşurată, şoptind: „ Acum sunt liberă…”. Nu eşti liber niciodată, în căsnicie, de exemplu: mereu ne devotăm partenerului nostru şi de asemeni copiilor, deşi nici asta nu bate la ochi. A te devota îţi ia timp, îţi consumă energiile, te poţi simţi anexat cu o agrafă de altcineva. Nu e decât în parte adevărat. Firea omului îşi urmează rulajul, gândurile merg înainte, sentimentele se ţes, ai timp să te concentrezi pe unele idei, să decantezi lucrurile, să şi scrii, la o adică; să înaintezi în a te dezvolta lăuntric. E un mecanism nu îndeajuns de limpede: când te dedici unei persoane, unei acţiuni, simţi frustrarea – o percepe mai ales creatorul de artă. Însă nici când eşti liber ca pasărea cerului lucrurile nu merg mai bine, ba uneori totul pare să comploteze împotriva celui care a dat totul de-o parte anume ca să rămână „liber” Au adică şi frustrările partea lor bună: te ajută să fii pregătit pentru clipa de graţie… Nu mă mai lungesc.
    Da, n-aţi venit la Odeon, ca să faceţi „figuraţie”. Am ajuns eu, cu oarecare întârziere, venind din altă parte unde, tot aşa, oarecum înpotriva curentului, cineva convocase lume, prieteni, cunoscuţi, ca să fie… “pus în pagină”, lăudat. Pare chiar strident decalajul dintre îndârjirea şi perseverenţa şi implicarea presupuse de munca efectiva de creaţie, pe de altă parte, şi pe de altă parte nevoia (frivolă) de a aranja lucrurile în aşa fel ca oamenii să te ridice în slăvi… Acest om este mare, este de neînlocuit, este un fenomen… Vii acasă, te uiţi în Istorii.. şi nu-l afli, sau e trecut la cei care nu au confirmat etc etc. Totul cade în derizoriu, nu? Or, la Odeon, s-au dat din nou multe premii, la nevoie ex-eqou. Observ că în astfel de ocazii actanţii se iau foarte în serios, par pe deplin convinşi că au dat marea lovitură a carierei lor literare. Anul trecut cineva a adunat absolut toate premiile, a bântuit ţara, ţările vecine, a ajuns şi la Atlantic cu cartea sa. A reeditat-o cu un volum apendice, imagini de la lansări, elogii etc etc. Desigur, toate astea le scrie un autor care nu ştie ce sunt acelea premiile, nominalizările. Nu e, totuşi, vorba de invidie propriu-zise, acea invidie neaoşă, bine-cunoscută; doar că îmi e greu să înţeleg până la capăt cât de fragilă este alcătuirea sufletească a scriitorului român. Fapt e că nici n-am rămas până la sfârşit, irosisem o întreagă după amiază, iar cântăreţii de la Odeon, în pauze, erau sub limita toleranţei mele. Însă mi s-a spus apoi că în final, la premiul Opera Omnia, premiatul a plâns de-a binelea. O slăbiciune de moment, ţinând şi de vârstă? Dar adevărul e că aceşti oameni au luat premii încă de la debut… Văd că şi în chestiunea premiilor, pofta vine mâncând. Altcineva, care de asemenea cumulează anul acesta mai multe premii pe aceeaşi carte, declarase că şi-a dorit neapărat şi acest premiu.
    Ca să suplinesc absenţa dtale de la eveniment, consemnez pe scurt Premiile Observatorului cultural-2011: la Debut, Raluca Dună, cu “Eu, autorul”, dedicată lui Matei Călinescu şi Mircea Ivănescu; la Traduceri, Luminiţa Munteanu, traducerea din Orhan Pamuk; s-a menţionat că autorul a lăudat traducerea în româneşte, pe când pe cea în engleză a respins-o. De asemeni, a fost premiată de dl Vidal de la Institutul Cervantes, pentru traducere din spaniolă Luminiţa Voinea- Răuţ. Premiata s-a revendicat de la Mihai Cantuniari, considerat cel mai mare hispanist al nostru. Bucuroasă că ia acest premiu în ziua de naştere a lui Mario Vargas Llosa. Nu am mai scăpat prilejul, cum o făcusem la Ateneu, ci am dat tonul la aplauze în cinstea marelui scriitor peruan, laureat în fine cu Nobel. La Critică literară, Corina Ciocârlie, de mai multă vreme aflată în străinătate, cu o carte de exegeze despre scriitorii ce se raportează la fostul Imperiu Austro-Ungar; premiul a fost ridicat de dl Livius Ciocârlie. La Eseu, Memorialistică, Publicistică a învins un alt scriitor român de peste hotare, care a trimis o scrisoare cordială: Ion Vianu, cu “Amor intelescualis”. La poezie, ex-equo, Ion Mureşan cu “Alcool” şi foarte tânărul Radu Voncu, cu “Sebastian în vis” (titlu ce vine din Trakl, îmi pare: Sebastian im traum),prezentat de Antonio Patraş. La proză, din nou ex-equo: Gabriela Adameşteanu, cu “Provizorat” şi Ovidiu Nimigean , cu “Rădăcina de bucsau”, o carte despre moartea tatălui său şi despre naşterea fiului. Premiul Cititorilor, pe drept câştigat de Doina Uricariu, cu “Maxilarul inferior”, care şi-a adjudecat un sfert din totalul opţiunilor pe internet! Remarcabil! Premiul Gheorghe Crăciun pentru Opera Omnia i-a revenit lui Emil Brumaru. S-a subliniat succesul editurii nou înfiinţate Tracus Arte, ce şi-a adjudecat mai multe premii.
    Dacă tot am ieşit în oraş şi am risipit după-amiaza, să fi venit dincolo, la dubla lansare Vakulovski? Dintre participanţii de acolo, desigur mi-ar fi făcut mare plăcere să-i revăd pe soţii Diana Iepure – Florin Hălălău, poeţi sensibili şi oameni bravi, care ar merita un loc mai în faţă în viaţa literară a momentului. De altfel pe Diana am debutat-o cu “Liliuţa” pe când mai lucram la Editura Vinea. Sper să se găsească un editor generos care să le scoată cărţile. Căci tare grea e viaţa în tranziţie a poetului român lipsit de sponsori!
    Ion Lazu

  2. Mulţumesc, domnule Ion Lazu – sunteţi un exemplu de generozitate, un senior al seninătăţii într-o lume literară tot mai încruntată. Voi reveni asupra comentariului dumneavoastră admirabil. Vă îmbrăţişez.

  3. Domnule Lazu,
    Premiantul Opera Omnia, Emil Brumaru, NU A PLANS, ci a ținut un discurs despre fericire. E drept ca are o figura mereu tristă și că e în vârstă, glasul lui nu e răsunător, nici n-a fost vreodată. Dacă aveți de comentat și relatat evenimente ar fi bine să vă limitați la cele la care ați fost martor până la capăt, și să dați nume.

  4. Şi, chiar de-ar fi plâns…
    Fiindcă omul (bărbatul şi chiar femeia bărbată) nu plânge decât arare şi numai din asta: ori din (prea) mare durere, ori dintr-o imensă fericire.
    Lipsă de la eveniment, mie mi-a fost şi mai uşor să percep un Senior al literaturii noastre copleşit de onorurile acordate. Nu văd nimic reprobabil (şi, cu atât mai puţin reproşabil) în asta.
    Să trăiască şi să înflorească şi pe mai departe!
    Cât despre cronicar, mi s-a arătat onest, realist, până şi-n critică. Din câte ştiu eu despre d-sa, Ion Lazu n-a sărit peste cal niciodată. Las’că sunt destui dintr-aceştia, nu mai este nevoie de plus…

  5. Precizare şi scuze. Scuze poetului Emil Brumaru, dacă e adevărat că nu i-au dat lacrimile. Mi-a relatat cineva care stătea în rândul trei, la parter, n-am avut nici un motiv să pun la îndoială ce-mi spune. Iar în fapt, nu găsesc nimic depreciativ în faptul că unui poet, ultra-sensibil din fire, îi dau lacrimile într-un moment de mari emoţii. Mai ales că ştiu bine cât e de greu să-ţi gestionezi reacţiile. Eu am păţit-o de câteva ori, în locuri foarte diferite, vorbind în public despre Blaga, care 17 ani nu a putut publica nimic, deşi în această perioadă de interdicţie practic şi-a dublat opera poetică, dacă nu şi mai mult. Era s-o păţesc şi la lansarea ediţiei definitive a Veneticilor, de data asta vorbind despre prietenul Mircea Ciobanu. Şi dacă eu vorbesc “cu lacrimile în gât despre alţii” (“Ce-i este el hecubei?”), ce-ar fi rău şi reprobabil dacă E.B se “pierde” când e vorba despre persoana sa?! Ar putea să spună singur cum a fost. Dacă am greşit, cer iertare poetului E.B., apreciat mult de mine, încă dinainte de “Dulapul îndrăgostit”, pe când făceam antecameră împreună la fosta Gazeta literară. L-am zărit în sală, de la balcon II, dar nu aveam de unde să ştiu că va primi Opera Omnia. Poate aş fi rămas până la sfârşit. Erau mulţi ieşeni în sală, o adevărată falangă – au luat destule premii, felicitări tuturor!
    Ion Lazu

  6. Nu am putut să nu remarc tonul general al comentariului d-lui Lazu, care pare să deplângă “derizoriul” oricărui premiu, alcătuirea sufletească fragilă a scriitorului român şi “slăbiciunea” lui, exemplificând această din urmă afirmaţie cu o informaţie falsă, care atinge imaginea unui om şi pune pe gânduri, poate, pe cei din familia lui. Nu este onest până la capăt, aşadar.

  7. Acum văd şi al doilea comentariu… devine amuzant : E.B. nu a plâns, cel puţin aşa susţine el. Deşi nu e foarte important, am vrut să ştiu adevărul (poate mai mult decât dumnevoastră) şi am scris ce-am aflat.

  8. As vrea, ca daca mai intra pe aici domnii Vakulovski sa afle si alte parei despre cel care nu oboseste sa-si verse veninul asupra unui om deosebit cum este proprietarul acestui blog :

    Scris de Radu Humor , 2011-03-30 15:09:14
    Da , tinere !
    Ai multa dreptate in ce-l priveste pe batranul Ilici, dar o dai cam cotita cand citezi din Abalaru ! (AVP Viorel Padina)
    Nu ceea ce spune el despre “poporul care nu-si cinsteste eroii”, ci pentru ca , la fel ca orice parvent, profita de naivitatea si credibilitatea unora ca tine, pentru a se strecura si el printre ei, adica printre eroi, pe care are grija sa-i traga in jos prin diferite tertipuri, ca sa ajunga el sa se catere in trenul ce duce spre eternitate !
    Dizidenti de astia, fara o zi de puscarie, tratat de securisti cu tigari si cafele, trebuie priviti cu cuvenita circumspectie (daca nu dintre astia, atunci dintre care isi recruta colaboratorii odioasa securitate ? !), mai ales ca de “celebrul” apel n-a prea auzit nimeni nici inainte si doar putini acum dupa cotcodaceala aceasta asurzitoare !
    Ca sa nu mai vorbim de intreaga opera dizidentiala ce cuprinde doar 57 de pagini, si in rest, injuraturi si discreditari a adevaratilor dizidenti, cat incape, in hyperspatz !
    Asa ca daca nu esti pus de el sa scrii toate chestiile astea, incearca sa te documentezi mai inspirat !

    P.S. Ce zici de un dizident care baneaza la greu pe blogul lui pentru a nu afla lumea adevaru, si a-si putea el crea la umbra grabei si superficialitatii cu care se iau de bune cele spuse de el, o anumita faima inselatoare si nemeritata ! “

  9. Radu Humor:
    da, eu citesc blogul lui Liviu Ioan Stoiciu şi am citit toate cărţile dumnealui,

    însă despre mesajul dvs. – recunosc că nu am înţeles nimic. Ilici? Abălaru? Padina? Ce are Ilici? Cine e Abălaru? Cît despre Padina, i-am citit cartea, am scris despre ea şi atît, pînă acum vreo lună (maximum), cînd a intrat pe adresa mea de facebook, mai mult să mă pună la punct (habar n-am de ce, cred că pentru că am scris despre el şi a bănuit că nu de bine, deşi era exact invers), nici nu ştiam dacă există sau e vreun pseudonim (bine, nici acum nu ştiu mai multe). Apropo, nici de dvs. nu ştiu nimic, în fine, înţeleg că sînteţi mai… respectabil, dacă mă luaţi cu “tinere”:)

  10. @m.vklvsk
    Era vorba de un articol al unui tanar Liviu.G. Stan de la Obiectiv Braila in care-l facea praf pe Ilici ( Ion Iliescu) si-l ridica in slavi pe AVP (Abalaru Viorel).
    Cu “tinere” ma adresasem lui, dar ar merge si in cazul dvs asa cum ati remarcat !
    Nu pierdeti nimic daca nu stiti mai multe despre mine :roll;
    De altfel, ca si mine …..

    In schimb eu am aflat prin intermediul acestui blog destule luicruri frumoase despre dvs. si nu numai, prin bunavointa si stradania distinsului domn LIS in ale carui judecati am o incredere deosebita !

  11. Fratii basarabeni “aduc sange proaspat in literatura romana ”

    Karminata

    Karmina jurista lu’ Muşina unde ţi-e maşina?
    Karminata supărata lăsata maşinata pi strata
    Karmina ce va zice maşina
    cu ce-l vei duce pe Muşina?
    ce vei mai face cu maşina
    dacă se strică şi Muşina…
    Karmina…
    Na na na na na na…
    (să-mi bag pula că nu mai înţeleg nimic…)

    De aici aflam si cum si in ce aduc sangele proaspat 🙄