0

Marți, 22 mai 2012. Ieri a murit o distinsă doamnă a literaturii române, Irina Mavrodin – pe cât era de sclipitoare, pe atât era de discretă. N-am văzut nici un ferpar al USR. Noroc de Observator cultural (scrie Doina Ioanid, care i-a luat un interviu): Poetă, eseistă şi traducătoare, Irina Mavrodin este o personalitate culturală bine-cunoscută atît în spaţiul românesc, cît şi în cel european. Eseurile şi studiile sale teoretice, de o mare profunzime şi claritate, au devenit deja un reper academic. Ca profesor universitar şi traducător cu o activitate de peste o jumătate de secol, Irina Mavrodin a adus literaturii române şi celei franceze un elogiu direct, care a impus-o ca pe un mediator cultural între spaţiul românesc şi cel francofon. Munca sa a fost recompensată cu Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres“, cu Premiul Academiei Române, cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Irina Mavrodin (născută la 12 iunie 1929) a fost profesor de literatură franceză la Universitatea din București, traducătoare de limba franceză. A tradus ciclul de romane În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust… Focșaniul s-a mândrit permanent cu Irina Mavrodin. „Am plecat din Oradea (unde s-a născut) cînd aveam unsprezece ani. A venit peste noi, ca o bombă, Dictatul de la Viena. Părinţii mei veniseră din Vechiul Regat cu 16 ani în urmă şi eram foarte ataşaţi de acel loc, de oameni, dar a trebuit să plecăm în mare grabă de acolo. Ne-am dus la Focşani, aproape de locul de baştină al părinţilor. Tata era din Mărăşeşti, iar mama din Mărăşti”, mărturisește Irina Mavrodin: „Trei lucruri îmi sînt mai dragi: poezia, eseul şi studiul critic. Abia apoi vine traducerea… O traducere proastă distruge o carte”. Citiți întregul interviu, de o rară probitate morală, la http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles|details?articleID=27009. Totodată, vă invit să citiți alt interviu, acordat lui Culiță Ioan Ușurelu (prozator din Odobești, care conduce azi revista Salonul literar) – a apărut într-o carte zilele trecute, intitulată Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri, autorul a fost de acord să o public aici, în format PDF, dacă aveți răbdare (cartea are 444 de pagini; interviul cu Irina Mavrodin e la pagina 192 și se întinde pe opt pagini), dați click pe C I Usurelu Scriitori Vranceni contemporani – web (și iar click pe dreptunghiul apărut). Cât a trăit poetul Dan Laurențiu (considerat în timpul vieții un mare poet, azi uitat, din păcate), care îmi era vecin de palier la bloc (perete în perete), Irina Mavrodin îl vizita continuu. De câte ori o întâlneam, îi făceam o plecăciune tăcută, n-am schimbat niciodată nici o vorbă. O citeam în revista Convorbiri literare, unde avea o rubrică de o noblețe ieșită din comun – de curiozitate, citiți „Întîlnirile mele cu Cioran”: http://convorbiri-literare.dntis.ro/MAVRODINapr11.htm. Cărți ale Irinei Mavrodin – Volume de poezii: Poeme, Cartea Românească, 1970; Reci limpezi cuvinte, Cartea Românească, 1971; Copac înflorit, Cartea Românească, 1978; Picătura de ploaie, Cartea Românească, 1987; Vocile, Cartea Românească, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor; Punere în abis, Editura Eminescu, 2000. Studii critice: Spațiul continuu, Univers, 1972; Romanul poetic, Univers, 1977; Poussin. Praxis și metoda, Meridiane, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, Dacia, 1981; Poietica și poetica, Univers, 1982; ediţia a II-a, Scrisul Românesc, 1998; Stendhal. Scriitura și cunoastere, Albatros, 1985; Punctul central, Eminescu, 1986; Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului,, Eminescu, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române; Uimire și poiesis, Scrisul Românesc, 1999; Cvadratura cercului, Eminescu, 2001. Fără ea, vom fi mai săraci.

*

Ieri a plecat dintre noi Irina Mavrodin, Dumnezeu să o aibă în pază. Azi, 22 mai, marele prozator Vasile Andru a împlinit 70 de ani (rămâne să-și amintească de asta și USR)  – La mulți ani inspirați! Vasile Andru (n. 22 mai 1942, Mușenița, jud. Suceava) este prozator, teoretician și eseist. Numele său real este Vasile Andrucovici. Părinții, Teodor Andrucovici și Ecaterina (n. Păun), erau agricultori. Urmează școala elementară în satele Mușenița și Băineț (1949-1956), liceul la Siret (1956-1958) și la Rădăuți (1958-1960) și Facultatea de Filologie, secția franceză-română, a Universității din Iași (1960-1965). Devine profesor la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava (1965-1967) și apoi asistent la Institutul Pedagogic din Suceava (1967-1974). Din 1990 structurează și coordonează Centrul de Practică Isihastă din București. Este și profesor la Facultatea de Jurnalistică. În prelungirea activității sale literare, s-a consacrat practicii sapiențiale și cercetării procedeului filocalic „oratio mentis” – rugăciunea minții – încă din anii ’70. Face stagii de documentare antropologică la Roma (1989) și la Paris (1990, 1991), călătorii de studii în India cu bursa Sivananda (1992, 1996). Centrul Sivananda din Trivandrum-India i-a conferit titlul de master în filosofia Vedanta. A călătorit la Muntele Athos (1997, 1998, 2004) și în Tibet. O efemeră rezidență în Noua Zeelandă (1999). La revista Viața Românească a fost redactor principal timp de 27 de ani. Public o pildă semnată de Vasile Andru (îi puteți citi și alte asemenea pilde în arhiva http://convorbiri-literare.dntis.ro):

Un veac de mătănii pentru Andrei

Cazul lui Andrei Tîlharul pocăit nu a rămas în Pateric, ci doar în memoria populară, în legendă. O prelucrare cultă a legendei o găsim la Gala Galaction, în volumul Clopotele din Mănăstirea Neamtu. Andrei Tîlharul, în „30 de ani cutreierase Muntele si Balta, îsi croise nelegiuită cale”: avea la activ 90 de omoruri. Într-o zi, el are o vedenie a iadului: patru „îngeri negri” înteteau un foc, iar pe foc era un grătar de fier înrosit, si i-au zis: „Aici vom chinui sufletul lui Andrei Hotul, cînd ni l-o aduce Tata Sarsailă”.

Viziunea aceasta l-a cutremurat.

Asadar, mentalul tîlharului a elaborat agentii cruntei sale pedepse.

Paranteză. Interesant si semnificativ pentru psihologia românului: raiul, într-o vedenie a unui fericit, este localizat într-o pădure din Carpati (vezi nuvela „Raiul”, de M. Sadoveanu care a prelucrat literar acest motiv); asa si aici, la Gala Galaction: iadul lui Andrei este situat tot într-o pădure carpatică…

După ce-a avut vedenia cu focul Gheenei, Andrei Hotul a alergat la primul preot si i-a spus că vrea să devină călugăr, să se pocăiască, să-si răscumpere sufletul. Dar instinctele sale criminogene erau atît de tiranice, încît îl ucide si pe acest preot – care n-a fost destul de dibaci să nu contrazică un psihopat înspăimîntat. Preotul n-a stiut să folosească ananghia pacientului…

Temporizarea vindecătoare

În fine, Andrei Tîlharul ajunge la un bătrîn întelept, Nil ieromonahul. Acesta, în lipsă de o inspiratie clară cum să procedeze, foloseste procedeul… temporizării vindecătoare. Înteleptii vindecă prin temporizare; si nu-i vorba de o temporizare pasivă, ci una în care folosesti aliante divine la lucrarea ta…

Nil îi dă tîlharului penitent un canon curent: să bată cîteva sute de mătănii la icoane împărătesti. Apoi Nil pleacă, încuind usa grea, de stejar ferecat cu fier, a bisericii. Nil îsi propune să revină să elibereze penitentul atunci cînd va primi o inspiratie divină cu privire la procedura mîntuirii.

Nil revine la biserică după 100 de ani, atunci cînd a primit un semn de Sus că lucrarea s-a săvîrsit.

În acest timp, 100 de ani, Andrei bătuse necontenit mătănii, astfel că fruntea sa a săpat gropi în fata tuturor icoanelor, iar în fata icoanei Domnului si a Maicii Domnului groapa era mare cît un mormînt! Groapa făcută cu fruntea si cu genunchii, la mătănii!

Înteleptul Nil îi dă împărtăsania, confirmarea vindecării metanoice.

Andrei, mîntuit, se prăbuseste în mormîntul săpat cu fruntea lui si devine tărînă.

Eliberare de robia Timpului

Sînt, în această naratiune, cîteva elemente zise fantastice, dar care trebuiesc numite miraculoase. Faptul că ascultarea, canonul, asceza penitentului Andrei au durat 100 de ani (!) poate fi înteles si la modul figurat, hiperbolic; dar, mai ales, poate să însemne că: omul mîntuit este eliberat de robia biologicului si de raportul subiectiv cu Timpul. El intră în alt Timp, numit „prezentul liturgic”, care nu se măsoară în ani pămînteni, ci contine un esantion de vesnicie.

Vasile Andru

Foto 1: Andru – Portret langa o catedrala in India de Sud.

Foto 2: Vasile Andru spunand cuvânt de folos unor tineri indieni, Kerala  2012.

Pentru cei interesați (îmi atrage atenția Vasile Andru): Mâine, miercuri, ora 16:45, pe TVR Cultural: „Medalion… aniversar Vasile Andru”. În reluare, joi ora 8 dimineaţa…

Am primit și o pagină de publicație în format PDF însoțită de mesajul: Iată că Bucovinenii mei imi fac o surpriza si-mi trimit o insemnare voioasă apărută in “Crai Nou” sucevean! Dați click pe p15 Crai Nou (și iar click pe dreptunghiul apărut).

***

Poetul Marin Ifrim îmi trimite un text de atitudine incomod (sunt subtilități la care eu nu mă pricep, el vine din lumea teatrului, din spatele decorurilor chiar), legat de noul ministru al Culturii:

VEDETEATRU ÎN RAHAT AMĂRUI

De ceva ani, după moartea lui Paul Ioachim, nişte băieţi deştepţi au înfiinţat la Buzău un festival intitulat VedeTeatru. Iniţiatorul proiectului, în doar vreo trei ani, s-a ales cu o vilă în staţiunea Monteoru, după care s-a retras lângă mămiţica lui, la Bucureşti, O tanti mare şi tare pe la Ministerul Muncii. El, ca băiat de Bucale, a fost obligat să câştige un concurs pe la Operetă, parcă. În locul său, la Buzău a venit o fătucă, fostă secretară a prozatorului Marius Tupan, una Ţepuş şi Marinela, care, între timp, i-a luat locul la Nottara lui Mircea Diaconu, care, la rândul său, a luat locul fostului ministru al Culturii, Kelemen Hunor. Al naibii Festival VedeTeatru se desfăşoară exact acum, în miezul alegerilor locale. De obicei, veneau nişte trupe şi totul se topea pe scândura Teatrului „George Ciprian”. Acum, că tot suntem în electorale, debutul festivalului a avut loc la Râmnicu Sărat, sub ochii spectatorilor fiind strecuraţi cu forţa lacrimei de ceapă nişte politicieni de rahat: actualul primar al Râmnicului, popa Holban, fratele său, deputatul Titi Holban şi încă un liberal fost ţărănist, Mircea Diaconu, ministrul simulării culturii, care, în toiul teatralităţii, a înmânat popii Holban o diplomă. Apoi „ministrul Culturii”, acest actoraş de doi bani, s-a deplasat la Buzău, pe scena teatrului local, unde, fireşte, şi-a laureat fosta subalternă de la Nottara, pe madam Ţepuş, după care, nevinovaţii de la Teatrul G. Ciprian i-au dat ministrului o diplomă. Curată dramoletă.”Ministrul Culturii” a ţinut neapărat să primească respectiva diplomă de la deputatul Cezar Preda, un pedelist feroce, cu un ochi la servicii şi altul la scârbicii, care, absolut întâmplător, era prin preajmă, spectator la prima piesă de teatru din viaţa sa, exceptând rolurile multiple de gargaragiu în „dincolo de uşi”. Pute Buzăul de ridicol. Inşii ăştia l-au omorât pe Caragiale. E pentru prima dată în viaţa mea când constat că prostia are greutate. Unii „politicieni”, precum cei amintiţi aici, pot fi tot atât de proşti la minte cât greutatea corpului lor. Alte explicaţii nu există. Drept pentru care voi avea din nou nişte probleme absolut întâmplătoare. Mai ales dinspre cezari…

Marin Ifrim


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.