„Jos Dictatorul!”, pe perete la București. Continuare, în ce mă privește: Până la Revoluție – o mărturisire

Vineri, 29 martie 2019. O surpriză… civică. Am fost miercuri, 27 martie, la București, venit dimineață, plecat după-amiază înapoi la Brașov (din motive medicale), am trecut pe acasă, în Calea Giulești 418 (aici am domiciliul stabil; am plătit datoriile și am luat plicurile sosite prin poștă) și pe la redacția Viața Românească (salutând îndatorat extraordinarii mei colegi; am plătit cotizația la Uniunea Scriitorilor pentru mine și pentru Doina Popa; am luat publicații apărute luna asta pentru rubrica „Revista revistelor”, între ele uimitorul trimestrial Tecuciul literar-artistic, condus de poeta Eleonora Stamate, directoare a Bibliotecii Municipale „Ștefan Petică” Tecuci – poate fi citit aici). Am mers cu metroul și la Tineretului, la farmacia unde cumpăr eu medicamente de când a apărut, Punkt, la Piața Norilor (un antiinflamator, Vimovo, costă 90 de lei aici, iar la „celebra” Catena, de exemplu, e 110 lei; e o diferență). Aici, pe un perete alb al blocului, la intrarea în farmacia Punkt, era scris mare: JOS DICTATORUL! Vezi fotografia de mai jos.

De necrezut! Să vezi pe pereții Bucureștiului o asemenea lozincă, la aproape 30 de ani de la Revoluție (de la înlăturarea dictaturii familiei Ceaușescu, dar nu și a dictaturii mentalității comuniste?), e pentru mine un semnal că e iar ceva semnificativ în neregulă la români. M-am tot gândit de când am descoperit această inscripție publică (grafitti?): cine o fi dictatorul? Liviu Dragnea, președintele PSD, partid aflat la putere (în coaliție cu ALDE), care a mărit salariul minim (crescând până la cer salariile bugetarilor aflați în vârful piramidei) și a inventat noi legi ale justiției (tocmai el, care e „condamnat politic”)? Sau dictatorul e președintele țării, Klaus Johannis? Liderul din 2010 al PNȚCD (contestat de altă parte din PNȚCD), Aurelian Pavelescu a declarat ieri că „Iohannis a instaurat un regim personal de mână forte. A fost şeful câmpului tactic al SRI prin care s-a militarizat Justiţia… Preşedintele a îndemnat populaţia la revoltă, la nesupunere civică”… Aurelian Pavelescu e avocat și știe că nu te poți juca oricum cu cuvintele… Deci, cine e dictatorul care trebuie dat jos? Liviu Dragnea sau Klaus Johannis? Sau cel ce a scris lozinca pe perete are la serviciu sau în familie vreun dictator? Cu siguranță, în toate domeniile (social-economice, politice sau culturale) găsești câte un dictator, mai încape vorbă? România, care merge de aproape 30 de ani „într-o direcție greșită” (conform sondajelor repetate), ducea lipsă de un dictator și acum a apărut unul? Cine o fi dictatorul scris pe perete la București? Sper să adauge cel ce a scris „Jos dictatorul!” la Piața Norilor (o mai fi scris și pe alți pereți; cum era la Revoluție) și numele lui, să nu mor prost.

*

Continui textul început aici în 26 martie (scris la 65 de ani pentru revista Argeș) intitulat „Un destin, de bine, de rău”, o mărturisire imprudentă (în condițiile în care sinceritatea e azi amendată):

Până la Revoluție

Perioada 1976 – 1989-Revoluție. „Așezat” la Focșani (ins neînsemnat), 15 ani de creație.

Căsătoria și nașterea unui fiu la Focșani m-au schimbat radical, am uitat de boemă și am intrat în regim strict de „om serios, cu scaun la cap”, de nerecunoscut de vechii mei prieteni. Am strâns din dinți, aveam totuși un copil de crescut… Am trăit de azi pe mâine de când mă știu (cu mici excepții). Interesant, pentru mine Focșani era un oraș necunoscut. Până în 1967, când am terminat liceul, orașul Adjud (unde am și azi casa părintească) era capitală de raion și aparținea de regiunea Bacău (iar Focșani, capitală și el de raion, aparținea de regiunea Galați) și drumurile mele erau legate numai de orașul Bacău și de interiorul regiunii Bacău… De altfel, observam în „Cartea zădărniciei” (Editura Pallas, 2008) că destinul meu a tot stat pe o linie de graniță, la propriu și la figurat: Adjudul (unde am copilărit și am fost educat, nod de cale ferată și de drumuri europene) e și azi pe linia de graniță dintre județe, cum a fost și între regiuni, aici se varsă Trotușul în Siret. Pe graniță stau și între zodii, pe 19 februarie se termină Zodia Vărsător și începe Zodia Peștilor… Apoi. M-am născut în anii transformării regatului României în republică populară (nu degeaba repet că sunt un produs al comunismului) în ținuturile orașului de munte Piatra Neamț și am copilărit în ținuturile de câmpie ale Adjudului, apoi am fost născut de o mamă și am fost crescut de altă mamă, adoptivă… La nivel profesional, social și literar sunt în această situație, de a nu fi nici cal, nici măgar, nici mare, nici mic, pe post de outsider (chiar dacă titulatura de scriitor le acoperă pe toate, fiind și câștigător de premii și perdant, în mod firesc). Mai nou, din 2014, m-am mutat la două adrese și nimeni nu mai știe unde pot fi găsit, la București și Brașov (nici eu nu știu, de fapt).

La Focșani, în cei 15 ani cât am locuit aici, mi-am scris „opera”, profitând de faptul că m-am stabilizat, repet (cu familie, masă, casă; mă rog, până la Revoluție am locuit cu chirie la bloc, la stat; întâi într-un apartament în Cartierul Sud, apoi în Str. Bucegi). Din toamna anului 1975 am intrat în serviciu permanent, nedeterminat; de câte ori l-am schimbat de aici înainte am plecat prin transfer: de la pedagog școlar la Liceul 1 (până în august 1979) și la Liceul 4 din Focșani (până în august 1981), la mânuitor de carte și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, unde m-a prins Revoluția (deși am fost instalat „președinte de județ” pe 22 decembrie 1989, în cartea de muncă sunt trecut numai de la 1 ianuarie 1990 la CPUN-CFSN). În fiecare an am definitivat (dactilografiat) volume de versuri pe care le-am trimis la concursuri de debut editorial, fără nici un rezultat ani la rând (stilul meu de a scrie, care avea să se numească „optzecist”, poezie a realului cotidian, a trebuit să aștepte aproximativ șase ani să poată fi acceptat de jurii). În „Caietul debutanților – 1977”, apărut la Editura Albatros în 1978, am fost publicat cu un ciclu de patru poeme – și m-am bucurat cum nu m-am mai bucurat la nici o carte a mea. Am apărut apoi cu alt ciclu (de data asta cu zece poeme) în alt „Caiet al debutanților  – 1978”, la aceeași Editură Albatros, în 1979. În 1980, la 30 de ani, juriul de la Editura Albatros dominat de Laurențiu Ulici mi-a premiat volumul de versuri „La fanion”, care avea să aibă un impact nesperat (a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, pe atunci de mare autoritate; e cartea care a intrat în „canon”, în dicționarul de opere ale literaturii române; în același mare dicționar a intrat și „Inima de raze”, apropo).

În 1981 mi se deschide dosarul de urmărire informativă operativă la Securitate – în acest an Virgil Ierunca a citit la Radio Europa Liberă un poem al meu dedicat… faraonului nostru. Securiștii vrânceni, în frunte cu un ofițer violent, „Prodan”, care m-a bruscat (a fost avansat mai apoi la București), m-au anchetat o zi întreagă (fără apă și fără voie să merg la toaletă), după ce m-au luat pe sus de pe stradă, că la cine mă refer în poem și cum am trimis acest poem la Paris; iar eu nici nu știam despre ce e vorba (nu ascultasem emisiunea lui Virgil Ierunca). Poemul citit, intitulat „Lanțul” era publicat în revista Viața Românească, atunci apărută… Am fost urmărit zi de zi până la Revoluție; din cauza acestui dosar de la Securitate (mi se reproșa până și faptul că nu sunt membru PCR și nici al FDUS) n-am fost primit în Uniunea Scriitorilor, deși ar fi trebuit să fiu primit automat, acordându-mi-se un premiu al USR (premiu care a fost o pavăză în fața securiștilor, alături de următoarele cărți publicate, primite de critică laudativ; în timp ce în Vrancea eram „oaie neagră” și „ultimul om”, în țară numele meu era vehiculat printre câștigurile noii generații și nu se putea să nu se țină cont oficial). N-o să fac aici caz de necazurile mele cu Securitatea. În 1982, la 32 de ani, mi-a apărut a doua carte (cenzurată, mi-au fost eliminate zece poeme) – „Inima de raze”, tot la Editura Albatros, pe care scriam: „împotriva faraonismului în general” (pe copertă, în manuscris, era fotocopiat un poem, cuprins în volum, în care se putea citi de la distanță: „aici, în / nimica / unde zacem în propriile noastre / excremente // păcătoși, în / utopie”). Această carte i-a scos din minți pe securiști (din Vrancea și de la centru) – până la urmă „Inima de raze” a fost retrasă din librării și scoasă de pe raftul bibliotecilor publice, pusă la „Fondul Special”.

În 1985 am reușit, nesperat, să public la Editura Cartea Românească (lector Mircea Ciobanu), al treilea volum de versuri – „Când memoria va reveni” (titlul spune totul). Și tot aici, tot cu Mircea Ciobanu (cu care am dus adevărate bătălii împotriva cenzurării), am apărut în primăvara anului 1989 cu al patrulea volum de versuri, „O lume paralelă” – și acest titlu spune totul, trăiam într-o lume paralelă. Deși nu eram membru PCR, aveam un statut bine determinat în noua generație apărută în literatura română, care, în întregul ei, nu prea era pe placul autorităților ceaușiste. În 13 octombrie 1989 am semnat, alături de câțiva scriitori optzeciști și de Doina Cornea, Apelul împotriva realegerii lui N. Ceaușescu la al XIV-lea Congres al PCR. Din acea zi am avut domiciliu obligatoriu și am fost anunțat că nu mai am loc de muncă (dar eu am continuat să vin la Biblioteca Județeană, la serviciu, cerându-le o hârtie în acest sens, cu motivație; nu mi-au dat). În noiembrie trebuia să fiu aruncat din trenul rapid (după ce mi se înscena un furt) cu care voiam să merg la București, să semnez un nou protest anticeaușist, inițiat de Stelian Tănase, dar maiorul de Securitate (care răspundea de cultură), Teodor Ghețu, nu m-a lăsat să urc în tren. Ar fi trebuit să fiu oricum lichidat fizic (eram pe o listă națională a „disidenților-opozanților” ), mi-a spus la Revoluție șeful Securității Vrancea, pe care-l arestasem (m-a asigurat că datorită lui mai eram în viață ­– și să țin cont). 

În 5 decembrie 1989 am avut parte de un proces public instrumentat de Securitate și de Cultura vrânceană (condusă de Georgeta Carcadia) și de Cenaclul Uniunii Scriitorilor (condus de Florin Muscalu) la care mi s-a cerut să mă dezic de semnătura pe Apelul anticeaușist, aberant (în noiembrie Ceaușescu fusese reales); și fiindcă n-am făcut-o, s-a hotărât să-mi pierd locul de muncă și să fiu trimis la mină! Șansa mea a fost că a izbucnit, cu totul neașteptat, în decembrie, Revoluția… În 1984, convins că n-o să mai reușesc să public versuri, după ce mi-a fost interzis volumul „Inima de raze”, am definitivat-dactilografiat un roman, intitulat „Grijania”, n-am reușit să-l public, cenzura și-a făcut datoria (și dosarul meu de la Securitate), a apărut după Revoluție, când mi-am amintit de el că-l am în sertar, în 1999. În 1986 am definitivat-dactilografiat „Romanul-basm (Trup și Suflet)” , la fel, n-am reușit să-l public până la Revoluție, a apărut în 2002, cerut tot de un editor optzecist care se respectă. Mai mult decât atât, multe dintre cărțile mele publicate după Revoluție au fost scrise în mare parte înainte de Revoluție. Pentru mine Revoluția n-a tras o linie despărțitoare la masa de scris.

(Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu