0
12 comments

Miercuri, 6 octombrie 2010. Trebuie să fac două îndreptări retorice, sau să încerc să aduc două lămuriri, cât de cât. În primul rând cele legate de cetăţenia marelui scriitor disident Paul Goma (voi continua să-i spun disident, fiindcă autorităţile îl menţin şi azi cu acest statut; pur şi simplu Paul Goma e un disident pentru autorităţile din România şi autorităţile din „Republica Moldova”, nu vor să-l repună în drepturi nicicum). Atunci când am publicat comentariul poetului Valeriu Matei aici, pe 3 octombrie, m-am mirat să aflu că soţia domnului Paul Goma are statut incert, dacă nu chiar neavenit în Basarabia, recitesc: Din pacate, actuala majoritate parlamentara, n-a modificat Legea cetateniei pentru a li se putea acorda concomitent cetatenia R. Moldova tuturor membrilor familiei Goma. In raspunsul Presedintiei R. Moldova din 7.09.2010, la demersul Uniunii Scriitorilor din Moldova, se preciza ca Dlui Paul Goma si fiului sau Filip Ieronim cetatenia li se recunoaste, urmand ca mai tarziu cetatenia sa i se acorde si Dnei Goma, ca sotie si mama.  Naiv cum sunt, necunoscând legislaţia „Republicii Moldova”, nu mi-am putut imagina nici o clipă că i se face un hatâr dându-i-se pe loc, azi, cetăţenia lui Paul Goma şi fiului lui, nu şi soţiei şi mamei lor. Am crezut că e o neînţelegere. Indignarea mea nu cunoaşte margini. Ion Lazu îmi face cunoscut un text trimis lui de Magda Ursache, care l-a primit de la Dan Culcer (el e cel ce l-a selectat), text intitulat „Nici peste 66 de ani scriitorul Paul Goma nu va veni acasă”, semnat de Victoria Ungureanu, pe Moldova.org apărut pe 1 octombrie, care dă de gol reacţia lui Paul Goma la amânarea acordării cetăţeniei pentru soţie şi lămureşte incredibilul incident:

Nici cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la naşterea sa, scriitorul Paul Goma nu va veni acasă, în Basarabia, de unde s-a refugiat cu părinţii săi în anul 1944. Scriitorul şi-a dorit mult să vină la Chişinău împreună cu soţia sa şi să sărbătorească această aniversare frumoasă alături de colegii de la Senatul onorific Hyde Park şi Uniunea Scriitorilor din Moldova.

Paul Goma va continua să fie un azilant politic în Franţa, din motiv că elita politică din RM nu a binevoit să-şi facă timp şi pentru acest scriitor basarabean de valoare, oferindu-i cetăţenia ţării noastre.

Pe la începutul lunii septembrie scriitorul mai avea o speranţă, însă după data de 27 septembrie, când a primit un mesaj de la directorul pentru proiecte şi programe la Uniunea Scriitorilor Valeriu Matei, Paul Goma a rămas dezamăgit, ba mai mult indignat de atitudinea guvernanţilor şi de legislaţia R. Moldova.

Un alt moment care l-a supărat nespus de mult pe scriitor este faptul că în scrisoarea lui Valeriu Matei se specifica faptul că din start va primi cetăţenie Paul Goma şi fiul acestuia, iar mai târziu şi soţia scriitorului. “De ce să mi se acorde, mie şi fiului meu, cetăţenia Moldovei – abia apoi soţiei mele (“în scurt timp”), când noi ne cunoaştem de 45 ani, am fost împreună mai mult la rău decât la bine?Aşa este legislaţia? Să fie sănătoasă legislaţia aceea, eu nu după ea m-am condus în viaţă, până la vârsta de 75 ani, nu potrivit acelei legislaţii am scris 60 de volume – despre Basarabia – şi nu în vederea unei recompense (cetăţenia?, da, însă numai pentru mine şi pentru fiul meu, nu şi pentru soţie?)” a răspuns cu ferocitate scrisorii venite de la Chişinău.

Se pare că în curând Paul Goma nu-şi va revedea meleagurile dragi despre care a tot scris sau poate vor lua o atitudine guvernanţii după anticipate?

“Dar cine au fost/sunt legislatorii care au făcut ce au făcut, în stilul selecţionării bandiţilor: unii “na prava”, alţii “na leva” – după care criterii? Nu vreau să am de a face cu astfel de “legislaţie”, cu atât mai puţin cu “legislatorii”. Aveam de gând să vin la Chişinău împreună cu mama fiului meu. Or, neavînd acte de călătorie, (cetăţenie, deci paşaport), singur nu voi veni. Apoi, fie vorba între noi: azi, 27 septembrie (2010) e prea târziu, ca să apuc 2 octombrie. Ştiu, ştiu, guvernanţii au alte treburi, toate mult mai importante decât un fleac de cetăţenie pentru un fleac de basarabean ca mine – nici măcar cetăţean al Moldovei – după “legislaţie”. După ce le vor rezolva, să mă anunţe. Atunci va fi “momentul” pentru venirea mea acasă: postum” a specificat scriitorul în acelaşi răspuns adresat autorităţilor de la Chişinău.

Amintim că în data de 2 octombrie scriitorul român (de viţă basarabeană) împlineşte o vârstă de 75 de ani pe care o va sărbători şi în acest an departe de plaiul său natal. Cu această ocazie, chiar daca Paul Goma nu va fi prezent la Chişinău, Institutul de Filologie al ASM si Uniunea Scriitorilor din Moldova la Academia de Stiinte a Moldovei în data de 4 octombrie vor organiza o conferinţă consacrată scriitorului Paul Goma.

Vă puteţi imagina? Paul Goma a răspuns că nu va mai veni acasă (în România sau „Republica Moldova”) decât „postum”. Doamne, ce nenorocire… Am transcris întregul text să se conştientizeze că şi în absenţa lui, Paul Goma în Basarabia a fost sărbătorit oficial, totuşi, la 75 de ani – ceea ce nu s-a întâmplat şi în România! Sunt paralizat de neputinţă, România „europeană” a ignorat oficial împlinirea celor 75 de ani ai lui Paul Goma, l-a sfidat. Nici măcar Uniunea Scriitorilor n-a scos o vorbă, nici Academia… A fost chemat din emigraţie un neica-nimeni (pupător în părţile dorsale ale lui Ceauşescu şi Băsescu), Vladimir Tismăneanu şi a fost pus în fruntea Institutului de investigare a crimelor comunismului şi memoria exilului românesc (loc pe care ar fi trebuit să fie numit din start Paul Goma!), iar disidentul Paul Goma e ţinut departe de ţară. Asta nu spune tot, în ce regim infect politic trăim, într-o democraţie a clanurilor nedemne? E strigător la ceruri ce se întâmplă. Primesc onoruri toţi colaboraţioniştii totalitarismului, iar disidenţii anticomunişti sunt ţinut cu capul la cutie…

*

Apoi. Ieri am făcut caz aici de licitaţia pe manuscrisele poetului de seamă Emil Brumaru, extrem de încântat că Emil Brumaru se va bucura de popularitatea sa. Azi trebuie să-mi retrag toate laudele, la mijloc nefiind decât o afacere a unui anticar isteţ timişorean, care a pus la licitaţie un singur manuscris al lui Emil Brumaru (căpătat de anticar de la vânzarea unei biblioteci personale a unei emigrate, „Anda”), de pe urma căreia autorul nu va căpăta nici un leu. Banii de la licitaţie (aflu că a crescut la 700 de lei manuscrisul şi că vineri va fi anunţat câştigătorul) vor intra în buzunarul anticarului isteţ timişorean. La Comentarii, ieri, aici, fiica marelui poet, Andreea Brumaru scria: licitatia asta nu e “in contul” sau spre profitul lui Emil Brumaru, ci al respectivilor anticari. Nu e nici un scop caritabil la mijloc, din pacate, ci doar o traficare de manuscrise facute cadou de poet cu diverse ocazii. Fireşte, m-am dezumflat, anticarul isteţ timişorean profită de notorietatea lui Emil Brumaru, îşi face publicitate şi reclamă, şi Emil Brumaru nu câştigă nimic? Nu e corect moral (legal, nu ştiu cât e de corect să profiţi de celebritatea unui scriitor fără să plăteşti). Ar trebui anticarul să găsească o formulă să-i dea măcar o cotă de drept de autor lui Emil Brumaru. Aşadar, să lămuresc lucrurile: manuscrisul în discuţie (scris de Emil Brumaru pentru o tânără din Timişoara, la o lansare) nu e dat anticarului de către Emil Brumaru să fie pus la licitaţie, cum am crezut iniţial. Emil Brumaru, flatat de licitaţia de succes, are o atitudine pasivă, e curios să vadă care va fi urmarea…

Azi am primit de la Fabian Antal (pe care l-am ridicat ieri în slăvi aici, necunoscând dedesubturile licitaţiei; domnia sa observ că avizează totuşi licitaţia) următoarea precizare:

Va multumesc pentru cele publicate. Am insa o mica rectificare (ce ar trebui facuta si in textul Dumneavoastra). De licitatie nu ma ocup eu, Fabian Anton, ci Anticariatul Nastratin, ce detine manuscrisul. Fan Page Emil Brumaru, pe care o administriez, este doar una din paginile unde a fost gazduit anuntul Anticariatului.

Pe de alta parte, promitem noi, cei de la Fan page Emil Brumaru, ca in curind vom organiza o licitatie “in contul” domnului Emil Brumaru.

Va multumesc

Fabian Anton

N-a mai rămas decât să sper că Fabian Anton (nu pot să nu-i remarc încă o dată Fan Page Emil Brumaru – Fan Page Emil Brumaru) se va ţine de cuvânt cu licitaţia în contul lui Emil Brumaru. Până una, alta, basarabeanul Emil Brumaru (apropo de basarabeanul Paul Goma, pomenit pe larg mai sus, atât de nedreptăţit de contemporani) merită să fie respectat inclusiv de cei ce-i licitează manuscrise.

PS. În fotografia alb-negru e casa natală a marelui Paul Goma, din Mana (citiţi un reportaj din Mana pe obrega.tripod.com/scrisuri/mana.html, unde găsiţi şi alte fotografii asemenea).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
12 comments

12 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. In sfarsit cineva a redat corect si coerent povestea manuscrisului, fara publicitate inselatoare, cu replici de ambele parti. Merci, Lis!

  2. Mă întrebam când o să apară un fanpage sau fanclub Brumaru… De-aş intra acolo, aş fi oarecum un impostor, fiindcă poeziile lui mă atrag şi îmi repugn în acelaşi timp (de altfel, mi se întâmplă asta cu toţi poeţii catalogaţi “manierişti”), sunt ca multe prăjituri din cofetării care îşi pierd savoarea încă dinaintea să le termini. Acestea fiind zise, îl respect mult pe Brumaru şi chiar, într-o vreme, eram suficient de obsedat de aşa-zisa tripletă “Brumaru-Dimov-Foarţă” încât imitam puţin din fiecare, acum nici nu pot să zic, aşa cum nişte amici de-ai mei au afirmat fără îndoieli, că Brumaru ar fi “un poet prost”. Mi-am dorit adesea să fi avut cu adevărat un univers propriu ca Brumaru, ca Dimov, ca Mircea Ivănescu. Dar… totul este cum este! Sună fatalist, nu?

  3. Un salut fratesc de la Chisinau

    Va scrie o jurnalista incepatoare. Am ramas placut uimita de faptul ca am fost citata in acest material, pentru asta tin sa va multumesc!

    Umita, deoarece continui sa fiu citat de jurnalisti cu renume de peste Prut, pe cand la Chisinau sunt criticata….

    Ce tine de scriitorul basarabean, Paul Goma, atitudinea guvernantilor nostri si pe mine m-a indignat! Se pare ca R.Moldova nu stie sa puna pret pe oamenii de valoare, de aceea toti “evadeaza” din tara, din pacate….

    Cu permisiunea dv. am sa adaug blogul dv la lista blogurilor mele preferate.

    Multumesc inca o data.

    Cele bune!

  4. I’d be inclined to go along with with you here. Which is not something I typically do! I really like reading a post that will make people think. Also, thanks for allowing me to comment!

  5. TRATAT DESPRE FLUTURI
    sau despre valoarea estetică a cromelor şi a proporţiilor în cuvinte….

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Fluturi roşii

    fluturi negri
    fluturi albi,
    în dansul vântului
    adorm pe cer
    mici temple călătoare —
    şirag de borangic —
    Fluturi albi
    fluturi roşii
    fluturi negri,
    cu cerul razelor in aripi
    adună din alese flori —
    nectarul,
    incinerează primul nor…
    Fluturi negri
    fluturi albi
    fluturi roşii,
    brâie-n văzduh
    într-un decor azur…
    ninsori de îngeri blânzi
    cu soarele în aripi…
    Fluturi roşii
    fluturi negri
    fluturi albi,
    neînceputul de culori
    al ochilor albaştri…
    fluturi albi,
    fluturi negri, fluturi roşii…
    ~~~

    ~~~Treatise on Butterflies

    Red butterflies
    black butterflies
    white butterflies,
    rocked by the dance of the wind,
    fall asleep in the sky
    small migratory temples –
    floss silk string –
    White butterflies
    red butterflies
    black butterflies,
    carrying the sky of rays on their wings
    they pick up the nectar
    out of the esquisite flowers –
    fairy – like bouquet –
    their nectar cremate the first cloud…
    black butterflies
    white butterflies
    red butterflies,
    belts in the air
    set in an azure scenery…
    Snowfalls of quiet angels
    carrying the sun on their wings…
    Red butterflies
    black butterflies
    white butterflies,
    the unspoiled colours
    of the blue eyes…
    white butterflies,
    black butterflies, red butterflies…

    Tratat despre fluturi~~~

  6. STUDIUL EPISTEMOLOGIC CU PRIVIRE LA CORESPONDENŢELE IDEOLOGICE ÎNTRE ŞCOALA FRANCEZĂ DE SOCIOLOGIE, SCOALA SOCIOLOGICĂ – MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI ŞI ŞCOALA SOCIOLOGICĂ – NOUA STÂNGĂ DE LA FRANKFURT, ÎN ACŢIUNE. SOCIOLOGIA CUNOAŞTERII, ŞTIINŢA COMPLEXĂ A RELAŢIILOR INTERUMANE.
    Dr. ing. prof. GHEORGHE APETROAE, SIBIU, scriitor
    Comunicare prezentată în cadrul lucrărilor celui de al 4-lea colocviu cultural – sociologic de la Sibiu, 2001
    Analiza unor fenomene sociologice din Europa secolelor 19 şi 20 ne obligă să încercăm o raportare a sistemelor sociologice la existenţialismul social promovat în cadrul scolilor de sociologie europeană şi, în contextul relevat, să ne referim la activitatea în această materie a curentelor socio-ontologice generate de Şcoala de sociologie franceză şi de şcolile de la Frankfurt şi Bucureşti. Dar pentru aceasta va trebui să relevăm, chiar şi într-un cadru succinct, evoluţia istorică a sociolgiei, modul de abordare a relaţiei dintre subiectul cunoscător şi obiectele cunoaşterii în spaţiile sociale europene .
    Aici ne vom referi la sferele social -umane care au condiţionat şi au caracterizat diferitele etape de dezvoltare istorică materială şi spirituală a societăţilor naţionale. În consecinţă vom aborda câteva etape de reflexii logico-socio-filosofice, cu un rol determinant în evoluţia socială , în configurarea socială a treptelor de cunoaştere logică, raţională şi de alte naturi filosofice, având drept scop cercetarea şi descoperirea adevărului ontologic, etapele cunoaşterii atestate istoric de umanitate… Vom începe cu presocraticii şi luăm ca o primă etapă sociologică , sofismul.. Potrivit acestui curent, de fapt este vorba de acea “ Scoala Eleată” şi de afirmaţiile sofistului Protagoras din Abdera în contextul social al Greciei şi al Atenei lui Pericle. Potrivit afirmaţiei sale, “fiecare om are adevărul lui.”, manifestat, desigur în cadrul familiei sale şi în agora cetăţii, precum şi “ omul este măsura tuturor lucrurilor”, în relaţia sa ,ca subiect cunoscător şi cu lucrurile , ca obiecte exterioare… Orice judecată, extrapolată la subiectul social, este adevărată”. Gorgias, în contrast cu Protagoras, va susţine, cu referire la interrelaţiile sociale, faptul că “ Nici o judecată nu este adevărată”. Aceste afirmaţii de negare au epistemologic efectul de silogism al subiectivităţii şi falsului, ne conduc , în final, la meristemele dialectice ale sofismului, la faptul că toate aceste aserţiuni au calitatea de functori propoziţionali, aparent contradictorii, dar în realitate exprimă echivalenţă ambelor incertitudini cu semnificaţii absolute, iar de aici , pozitivând în logica unei realităţi a adevărului, genomic imprimată, se evadează din scepticismul acestuia, dus până la nihilism şi se poate estima, astfel, prin aserţiune, negarea negaţiei şi pozitivarea dialectică a conştiinţei istorice a societăţilor..
    Desigur, doctrina sofiştilor a fost combătută cu tărie de Socrate… Acesta, arătând că ştiinţa are ca obiect generalul şi ca instrument – de pricepere şi măsurare a generalului, conceptul. Tocmai prin instrumentul maiutic de “concept” se realizează acordul omului cu el însuşi şi, desigur, cu alţii, în reprezentare, adică cu socialul…. Iată cum am ajuns , prin sofiism şi maieutică, la evidenţa unor interrelaţii logice, axiomatice, de natură socială…
    Revenind la epistemologia obiectului identificat prin concept, tot Socrate va arăta că prin concept se emană certitudinea adevărului (aletheion), o categorie filosofică de principiu gnozic, dezvoltată şi postulată sincategorematic de logicianul Anton Dumitriu, în sensul său istoric. Acesta este subiectiv şi colectiv, adică social, deci adevărul nu va avea decât o semnificaţie relativă, uneori chiar insolubilă, paradoxală, dar poate fi scos “moşit” prin meditaţie socratică ( maieutică) din conştiinţa omului. Avem acum adevărul reprezentat în conştiinţa sociusului uman, reflectat, în aceeaşi măsură, în alt mediu ontologic, adică în mediul social.
    Abordând entivul şi socialul, deopotrivă, şi Platon încearcă să dea certitudinii adevărului ( aletheia) o semnificaţie obiectivă ( în raportul dintre subiect şi socialul necorporal şi neobiectiv, ca şi concept, exterior subiectului), afirmând existenţa conceptelor socratice neobiective dar în afara sinelui subiect, deci nesubiective şi transcendente!… Deja, ajungem să depăşim perathosul certitudinii adevărului receptat de sofiştii şi de socratici şi să asistăm acum la la o exprimare epistemologică “realistă” greacă izvorâtă din reflexiile lui Platon asupra matematicii , ca fiind ideatice , de natură exterioară subiectului şi ale lui Aristotel, asupra logicii, prin ştiinţele logice, argumentativ neexperimentale şi metateorice active în sferele metafizice ale ontologicului transcendental, iar de la acea dată, vom reuşi să ajungem la adevăr numai prin pozitivări intuiţioniste.
    Aşa se deduce că Platon va situa matematica sa într-o lume a ideaticii, exterioară subiectului, deci transcendentală, iar teoria ideilor sale (matematice) va deveini, prin extrapolarea socială, şi o teorie a existenţei , fie a subiectului individual, fie a celui social, realitatea devenind, astfel, direct dependentă de gradele de inteligibilitate. Va ajunge, dar Platon , să afirme, demostrat de acesta, că ceea ce nu este inteligibil, nu există pentru el!?.
    Mai puţin tranşant în exteriorizarea ideatică absolută a existenţei, va fi Aristotel. El atribuie ideilor, în logica sa, sau formelor, în geometria lor, şi un cadru cu perspectivă socială, tocmai din observaţiile sale, potrivit cărora “ o existenţă şi un rol independent de subiect şi al cărui rol ( cel al ideilor şi al formelor) este însăşi ( subiectul). Acesta (subiectul) este subordonat, dar nu va respecta locul, toposul ideilor şi formelor, precum la Platon, ci le va abandona într/o existenţialitate relative[ , fie interioar[, fie exterioar[ subiectului, deci şi în toposuri şi cadre cu posibile interferenţieri ale subiectului cu socialul necorporal şi cu obiectele sale… De la Aristotel, avea să treacă aproape 20 de secole de incertitudini asupra cunoaşterii în general şi, mai mult, asupra cunoaşterii sociologice, 20 de secole de alternanţe ideologice, între obscurantism şi semiiluminare, culminând, desigur, cu perioada acelui dogmatism scolastic -inchiziţional , al neconştientizării condiţiilor social-umane ale subiectului uman la zeci de generaţii de antropologi, filosofi religioşi şi mistici ori eretici, până la apariţia epistemologiei “metaştiinţifice” inaugurată de raţionalistul Descartes, la 1650. Acesta, pe baza programelor matematicii raţionale, geometriei analitice referenţiale şi ştiinţelor experimentale deducţioniste (fiziologie, patologie, chirurgie anatomică, …) descoperă, în sfârşit, existenţa subiectului cunoscător (în sine), constient de existenţa sa şi de relaţia lui cu lumea exterioară prin percepţia sensibilă a exteriorului şi inducerea acestuia prin intermediul sensorial-fiziologic în sine, în parallel cu actul spiritualizării în sine . Descartes avea să descopere subiectul cunoscător , implicat – ipsum – kantian, sursă de construcţie logică, care să şi inventeze, pe baze raţionale, în raport cu concretul natural şi social şi nu un subiect contemplativ, pitagoreic – limitat, mistic, adică pasiv şi prosternat, supus în faţa fenomenenelor naturale şi sociale.
    După Descartes, omul în procesul interacţiunii practice, materiale cu mediul exterior natural şi social, se crează pe sine ca subiect cunoscător, nu pasiv. Descartes are principala contribuţie în sesizarea rolului activ al subiectului prin descoperirea lui “cogito” în raport cu sinele şi cu mediul exterior şi prin aceasta să realizeze depăşirea din start a realismului epistemologiei ontice, adică raţionalităţile lui Lebniz şi Kant, bazate tot pe “cogito”- ul cartezian. G.W.Leibniz , acceptând teza de bază a empirismului lui Locke (1704) – postulatul acestuia : “ nimic nu este în intellect care să nu fi trecut prin simţuri” , va adăuga “cogito”-ului cartezian o dimensiune nouă, adăugând magistral enunţului lui Locke , enunţuul: ” în afară de intelectul, însuşi” , enunţ postulat şi cuprins în disertaţia-studiu, intitulată “Noi eseuri asupra intelectului uman”. Acest studiu va vi extins şi aprofundat în altele două studii leibniziene, intitulate “Teodiceea”(1710) şi “Monadologia” (1714)… , concluzionând că există, totuşi ,ceva care nu poate fi trecut prin simţuri, deci există un subiect care percepe în el, în sine, in ipsum, independent de lumea senzaţiilor, o lume exterioară acestuia, fie monadică, deci şi într- un cadru cu valenţe predominant sociale. Ne situăm, déjà, în lumea armoniilor prestabilite, a simetriilor şi diferenţialelor divine, aspecte sesizate şi de acad. Alexandru Surdu în studiile sale despre Leibniz, faptul că există un univers al sferelor ontologice – noetice naturale şi sociale. Transcresând secolul 18, în esenţa sa newtonian şi leibnizian, ne apropiem şi mai mult de începuturile sociologiei ca ştiinţă…. Pentru că procesul cunoaşterii legăturilor subiectului cu natura fizică şi cu viaţa social-politică a sfârşitului de secol 18 avea să fie marcat pozitiv, ca perspectivă socio-logică, de
    “ Empirismul sociologic”, decurs din empirismul filosofic al “Scolii ideologilor francezi” din perioada revoluţiei franceze, acesta fiind reprezentat de un grup credincios empirismului lui Condillac (1780), continuat în principii de Condorcet (1794) şi de Destutt de Tracy (1800), de o grupare a cărei ideologie sociologică avea să contribuie evident la izbucnirea şi desfăşurarea Revoluţiei franceze. Este vorba de o şcoală care a construit epistemologic- o teorie sociologică a ideilor, empirismul lor devenind un empirism sociologic , iar filosofia lor, o amplă epistenologie pro-sociologică, bazată pe reflexii cu preponderentă socială, orientată în direcţia noului în social, ca interpretare pro-pozitivistă şi organizare utilă, cu valoare axiologică socială (Louis Lavelle).
    “Perfectibilitatea infinită”, spunea Condorcet, “este una din calităţile distinctive ale speciei umane” . Pe planul activităţii practice, sociale, această perfectibilitate, cu o rezonanţă de propozitivism, de system ontologico-social cu valenţe axiomatice, aşa cum o va interpreta şi Anton Dumitriu în studiile sale asupra axiomaticii, este proiectată în viitor, ca mijloc de refacere şi transformare pozitivă- dialectică social-istorică .
    Analizând sociologia promovată ca studio în “Şcoala ideologilor francezi”, se observă că acest current identifică, induce şi păstrează în ecuaţia sistemului social postulatul fundamental al empirismului dezvoltat de J. Locke de orientare sensualist-experimentală în teoria cunoaşterii intelective metafizice. În acest sens, subiectul este pasiv contemplativ şi doar receptiv în raport cu obiectul din sferele naturale şi sociale. Este acest concept un derivat din teoricul aristotelic de deductibilitate , ca entităţi în termeni formali, sistemice, aparţinători, evident, în proiecţie socială, aşa cum a fost rezumat de E. W. Beth şi interpretat şi dezvoltat de Anton Dumitriu, în următoarele 6 postulate : 1. Orice propoziţie care aparţine sistemului (S) armonios , al logicii ( J. H. Alstedius) trebuie să se refere la un domeniu specific ( fie acesta şi într-un domeniu- cadru social) de entităţi reale; 2. Dacă o propoziţie oarecare aparţine lui S, ea este adevărată; 3. Dacă o propozi ţie oarecare aparţine lui S, orice consecinţă logică a acestei propoziţii trebuie să aparţină lui S; 4. Există în S un număr (finit) de termeni, astfel că: 4a) semnificaţia acestor termini este prea evidentă pentru a mai fi necesare explicaţii suplimentare; 4b. orice termen din S este definisabil cu ajutorul acestor termeni; 5. Există în S un număr (finit) de propoziţii, astfel că: a) adevărul acestor propoziţii este prea evident ca ele să mai aibă nevoie de o altă dovadă şi b) adevărul oricărei alte propoziţii care aparţine lui S poate fi stabilit prin inferenţă logică, plecând de la aceste propoziţii.
    Epistemolgic trebuie considerat , în abordarea theorică a socialului, ideea apartenenţei persoanei – subiect în raport cu obiectul din sferele naturale şi sociale, precizia axiomatică a postulatultui 4-b.

    Tot această şcoală – curent metafizic de orientare empiric – socială va releva faptul că nu dispunem de nici-o posibilitate de a proba fidelitatea copierii obiectului de către subiect şi va insista pe influenţa mediului social , cu sinergismu-i sinfactorial care îl caracterizează asupra cunoştinţelor umane în sine şi asupra ideelor umane din afara sinelui, asupra cunoaşterii şi acţiunii politice şi morale, luând viaţa socială ca obiect de studiu şi de interpretare experimentală, de unde se pare că îşi au geneza ideologică sistemele politice-sociale.
    Kant este, însă, adevăratul descoperitor al caracterului necontemplativ al subiectului în cunoaştere cu apartenenţă la social, între limitele sale gnozic – pitagoreice , fixate de el însuşi ca un lucru în sine şi al lumii transcendentale , din afara subiectului, cel care a receptat posibilităţile creatoare ale intelectului şi raţionaslităţii subiecţilor sociali , desigur într-un cadru natural pathologic, dat limitele , capabilităţile limitate în cunoastere ale subiecţilor.
    Într-o aceeaşi interpretare epistemologică metaştiinţifică, J. Piaget va sublinia că prin revoluţia copernicană, de a pune subiectul , de această dată într-o poziţie privilegiată şi nu lumea exterioară lui – subiectului, Kant “ …. a inventat o nouă manieră de a pune problemele epistemologice, într-un cadru al construcţiei genetice specifice , dând subiectului cunoscător ( ipse intelectus al lui Leibniz) , o extrapolare la subiectul social integrator , o greutate şi dimensiuni necunoscute până la el”.
    Dincolo de raţionalismul kantian apriori, empirismul va acorda rol primordial obiectului în cunoaştere, aposteriori, deci o cunoaştere nesinergică de această dată, între sisteme, deci unilaterală.
    Încercarea lui Hegel (1831) de a reinstaura unitatea dintre subiect şi obiect în cunoastere prin îmbinarea idealismului obiectiv cu dialectica se pare a fi un nou început în sociologie. Hegel sparge, astfel, acele limite impăuse de Kant activităţii creatoare a intelectului şi raţiunii, dând ideii absolute, exterioară subiectului şi obiectului, posibilitatea de a construi întreaga realitate, având în vedere nu cunoaşterea constituită, ci constituirea istorică a cunoaşterii. Subiectul cunoscător, conceput în mod idealist- obiectiv de Hegel, desfăşoară o activitate creatoare, încadrată într-o dezvoltare istorică, dialectică bazată pe valorile cunoasterii ştiinţifice şi asupra fenomenelor sociale, indicatori subiectivi şi sociali determinaţi într-un cadru metodologic, prin ipoteze, experimente, analize şi sinteze . Dar şi Hegel unilateralizează , acordând primatul ideii spiritului, sinelui, exagerând relaţia cognitivă a subiectului cunoscător care în calitatea sa de spirit absolut a absorbit întreaga realitate, fiindu-i apoi uşor a se identifica pe sine.
    Să relevăm şi faptul că sub impulsul gnosiologiei hegeliene, din însumarea istoric – dialectică subiect – obiect şi prin evidenţa aspectelor de legătură dintre cunoaştere şi societate a fost întemeiată sociologia, prima dată ca o disciplină ştiinţifică autonomă şi formală de filozoful francez Auguste Comte, creatorul termenului de “sociologie”, întemeietor al pozitivismului ca stadiu de dezvoltare progresiv-ştiinţifică a gândirii umane, cu influenţe positive în reformele politice şi sociale, de stabilire raţională, pe bazele cercetării şi interpretării ştiinţifice epistemologice a fenomenelor sociale, a ordinii ierarhice armonizate în relaţiile interumane şi instituţiile din ansamblul societăţilor umane. Să reţinem , dar, că Auguste Compte (1857), sub influenţa ideilor pozitiviste ale lui Saint Simone (1825) şi Turgot, a formulat legea stadiilor progresiste ale gândirii umane pe principiul pozitivismului teologic metafizic, ultimul stadiu legiferat fiind cel”pozitiv” sau “ştiinţific”, considerând că acest ultim stadiu , astfel definit, reprezintă maturitatea gândirii, depăşind, asfel, iluziile religiei şi ale filosofiei speculative, promovând o orientare mecanicistă şi biologistă, în care avea să-şi încadreze mai târziu sistemul şi conceptele sale categoriale, filosoful roman Lucian Blaga… Auguste Compte avea să devină, ca positivist şi un precursor al organicismului, al altui current sociologic pozitivist care avea să fie promovat de Herbert Spencer , filosof, psiholog şi sociolog englez, creator al termenului de “evoluţionism”(1854) ..
    Herbert Spencer (1820-1903), în perioada 1890-1900 a fundamentat sistemul de filosofie sintetică şi a creat termenul – concept de “evoluţionism”(1854), cu aplicarea acestuia în biologie, psihologie şi sociologie. A întemeiat “organicismul social”, ca o copie a structurilor biologice- organice, stabilind o lege a evoluţiei sociale, de la simplu la complex, sociologia, având ca obiect analiza raportului dintre cadrele sociale ce determină activitatea umană şi cunoastere, o teorie proprie, sub denumirea de teoria cadrelor sociale, practice o epistemologie sociologică îmbrăţişată cu interes de şi sociologul român Dimitrie Gusti, în fundamentarea sistemului său sociologic de factură eclectică şi a metodei de cercetare sociologică”monografică” în cadrul Scolii de sociologie de la Bucureşti.
    Dar “organicismul” lui H. Spencer avea să fie combătut de sociologul Emile Durkheim (1917), întemeietorul şi şeful Şcolii franceze de sociologie. Emile Durkheim, la fel ca toţi membrii acestei şcoli-curent sociologic, considera fenomenele sociale ca fiind “fapte” şi “lucruri” care au drept caracteristici principale exterioritatea, în raport cu individual – subiectul şi în raport cu capacitatea exteriorităţii naturale sau sociale de a exercita o acţiune coercitivă asupra acestuia (individului-subiectului), subliniind specificitatea socialului şi opunându-se interpretărilor biologizante şi psihologic- subiectiviste ale socialului ( Diviziunea muncii sociale, 1893). La Emile Durkheim , sursa şi esenţa societăţii constă în fenomenele de interacţiune socială, conceptele oamenilor nefiind decât reprezentări mintale colective ale fenomenelor sociale anormale, antagonice, în generarea lor dialectică, promovând constant, în principiu, un obiectivism sociologic.
    Sociologul francez Gabriel Tarde (1843-1904) avea să combată obiectivismul sociologic al lui Durkheim care considera faptele sociale, în viziune praxologică “ adevărate lucruri” şi să creeze un nou curent pozitivist, psihologismul sociologic, concept potrivit căruia “socialul nu ar fi decât un fenomen de interrelaţii psihice ale oamenilor, interrelaţii supuse legilor imitaţiei (repetiţiei), opoziţiei şi adaptării în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, în continuă transformare. De pe aceste poziţii Tarde reduce raporturile sociale la un fenomen interindividual: imitaţia pe care o deduce din legea universală a repetiţiei, comună lumii fizice şi lumii psihice. Dar lumii psihice, Tarde îi adaugă invenţia, o categorie gnozică pe care o consideră un fapt pur individual, propagat datorită imitaţiei , imitaţie care socializează individual (legile imitaţiei, 1890). Procesul cunoaşterii, deşi nu este independent de subiect, el este independent de cadrul social în care acesta îşi desfăşoară activitatea…
    Să judecăm că obiectivitatea cunoştinţelor noastre nu poate fi privită ca o simplă adecvare la obiect, ci trebuie înţeleasă în dependenţă de subiect şi de activitatea subiectului, cea cognitivă, raţional gânditoare, avându-şi garanţia în structura sa apriorică şi general umană, aşa cum vor constata şi neokantianienii raţionalişti: Ferdinand Gonseth, Jean Piaget, Gaston Bachelard, Karl Popper, Thomas Kuhn…
    Filosoful şi sociologul german Karl Meinnheim (1893-1947), professor de sociologie la Frankfurt şi la Londra, fost student al lui Max Weber, a fost cel care a studiat şi a tratat sistematic factorii care determină “gândirea reală” a grupurilor sociale şi a întemeiat “ sociologia cunoaşterii” (1931), considerând-o “ Ştiinţa empirică a faptelor”. Acesta tratează cunoaşterea nu ca pe un fapt al gândirii pure, ci ca un rezultat al conveţuirii subiecţilor în societate, subiectul având doar sarcina de a evidenţia trăsăturile şi factorii constitutivi ai cadrelor sociale, în vederea înlăturării acestora, dacă este cazul, din calea cunoaşterii ştiinţifice. Noi o vom defini ca ştiinţa complexă a relaţiilor interumane, emanaţie a filosofiei moderne, a filosofiei raţionalist-apriorice. Pentru că modifică şi perspectiva gnoseologiei empiriste. Filosofia raţionalistă cere ca activitatea de cunoaştere să fie analizată în mod izolat , în formele ei pure, independente de alte activităţi umane. Rolul activ al subiectului cunoscător rezultă din caracterul apriori al structurilor sale, al formelor logice genetice şi al relaţiilor matematice, ireductibile la datele experienţei şi cunoaşterii senzoriale, precum şi din faptul că nu există cunoaştere nemijlocită, subiectivitatea căpătând, pe lângă formele de manifestare cognitivă, trăsături legate de afectivitate, opţiune, voinţă, interes, valorizare. Avem, deci, de a face cu o subiectivitate specifică vieţii sociale, sociologia cunoaşterii, întemeiată de Karl Meinnheim, având doar funcţia de depistare şi de inventariere a factorilor sociali care pot influenţa în mod negativ cunoaşterea, şi nu ne rămâne decât să acceptăm rolul activ al subiectului în cunoaştere, specific raţionalismului apriori deprimat.
    Deosebindu-se de raţionalismul apriori , neoraţionalismul sau raţionalismul contemporan nu neglijează aportul domeniului experimental, procesul interacţiunii raţionalului şi experimentului în cunoaşterea contemporană. Ne situăm , astfel, în faţa unei raţiuni creatoare printr-o raportare la real, la obiect, experienţa fiind decisivă în explicarea cunoaşterii, depăşind empirismul (la întâmplare) şi senzualismul.
    Raţionalismul contemporan a fost promovat de matematicianul şi filosoful elveţian Ferdinand Gonseth( 1890-1975, întemeietor al “idoneismului”, de filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) , cel care a definit fenomenologia imaginii şi de psihologul şi sociologul elveţian Jean Piaget (1896-1980), întemeietor al epistemologiei genetice , toţi strânşi în jurul revistei internaţionale de filosofia ştiinţei “Dialectica”, în opoziţie cu filosofia speculativă a pozitivismului logic dar şi cu iraţionalismul unor gânditori sceptici, critici ai principiilor cunoaşterii clasice, printre care matematicianii germani Hermann Klaus Hugo Weil (1885-1955), David Hilbert (1862-1943) şi Ernst Freidrich Ferdinand Zermelo, matematicianul olandez Luitzen Egbertus Jan Brauwer , dar şi filosoful logician şi sociolog englez Bertrand Arthur William Russell, întemeietorul fenomenologiei ontice.
    Analizând dialectic procesul de conceptualizare, foprmalizare şi axiomatizare în ştiinţa modernă, Ferdinand Gonseth , împreună cu colaboratorii, va dezvălui unitatea dintre creativitate şi obiectivitate, unitatea dintre abstract şi concret, unitatea dintre sintetic şi analitic, unitatea dintre relativitate, continuitate şi obiectivitate în cunoaştere, capacitatea ştiinţei de a elabora noi adevăruri prin contactul cu experienţa. Toată întinderea cunoaşterii trebuie să fie deschisă la o eventuală revizuire, întrucât lumea sensibilă înconjurătoare nu este un dat în veci imuabil, ci un produs al industriei instrucţiei şi stării societăţii şi, anume, un produs istoric, rezultat al unui şir întreg de generaţii care au modificat, de la o generaţie la alta, orânduirea socială , în conformitate cu nevoile de schimbare, înserând subiectul în relaţia cognitivă ca element practic activ, ca socius din perspectiva practicii sociale.
    Acest nou raţionalism, în principiu neopozitivist, avea să analizeaze modalităţile de constituire şi dezvoltare -creştere a cunoştinţelor, adecvarea ştiinţei la obiect – lumea natura şi viaţa socială-, să analizeze raportul dintre momentul raţional – dialectic şi cel empiric, rolul acţiunii în cunoaştere, geneza şi procesualitatea acţiunii, să analizeaze momentul raţional, caracterul activ creator al gândirii, adaosul subiectului în cunoaştere, nu rupt de obiect – viaţa naturală , viaţa socială-, legând-acceptând distincţiile dintre explicativ şi normativ, dintre natural şi spiritual-cultural, dintre repetiţie şi succesiune, de distincţia kantiană dintre raţiunea pură şi raţiunea practică, iar acesta este modul în care Kant concepe subiectul cunoscător şi rolul lui în raport cu obiectul – viaţa socială, de la care Gaston Bachelard va defini acţiunea, dificultăţile gândirii, ca obstacole în “Legea bipolarităţii erorilor”.

    În demersul său sociologic, să-l considerăm şi pe gânditorul francez Hippolyte Taine(1828-1893), ca filosof- promotor al pozitivismului scientist şi precursor al neopozitivismului scientist promovat de grupul neopozitivist “Şcoala de la Viena”. Acest raţionalism contemporan (neoraţionalism) a produs mutaţii în filosofia contemporană, începând cu desprinderea unor oameni de ştiinţă, printre care Einştein, Bohr, Louis de Broglie, de la idealismul convenţionalist al filosofiei neopozitiviste, şi culminând cu neopozitivismul scientist promovat de membrii grupului neopozitivist “Şcoala de la Viena”, dintre care au făcut parte savanţii Otto Neurath (1882-1945), Rudolf Carnap ( 1891-1970), Philipp Frank (1884-1966) ş.a. .
    Mergând pe scara evoluţiei sociologice se poate releva contribuţia sociologică deosebită a gânditorilor din cadru Şcolii sociologice de la Frankfurt. Merită, prezentarea , în primul rând, a activităţii sociologice a filosofului şi sociologului german Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno (1903-1969), iniţiatorul acestei şcoli, a filosofului şi sociologului german Max Horkheimer, cel care a condus Şcoala de la Frankfurt împreună cu Theodor Adorno şi a scris , împreună cu acesta carta ideologică a acestei şcoli : “Dialectica luminilor”, a filosofului şi sociologului german Jurgen Habermas, activitatea laborioasă a filosofului şi sociologului german Herbert Marcuse cât şi a psihanalistului psiholog şi filosof umanist Erich Fromm( 1900-1980).
    În studii şi interpretări psiho-sociale reprezentanţii Scolii de la Frankfurt au realizat interrelaţii între subiectul-socius şi obiectul abordat – viaţa socială. Ei constată că scopul filosofiei nu este construirea universalului, ci dezvăluirea specificului individual, al singularului şi al particularului în cadre sociale.
    La configurarea sistemului critic generat de Şcoala de la Frankfurt, filosoful şi sociologul german Theodor Ludwig Wiesengrund Adorno porneşte în studiul cadrelor sociale de la principiul dialectic al negativităţii, dar nu ca un moment spre o sinteză superioară, ci ca o negare a realităţii existente, golind dialectica de orice conţinut afirmativ. Această poziţie îşi găseşte expresia în critica societăţii industriale contemporane şi a culturii acestei societăţi, caracterizată prin generalizarea fenomenului de reificare, omul devenind din agent conştient al proceselor sociale, un simplu obiect de lucru, un instrument în procesele sociale, societatea fiind caracterizată şi prin generalizarea fenomenului de alienare, ambele fenomene însoţite de manifestări social-antropologice cu caracter degenerativ asupra sociusului uman prin dispariţia reflexiei cognitive şi înlocuirea acesteia prin reacţii stereotype şi clişee mentale, robotizare, , internetizare,etc…
    Teodor Adorno va respinge revoluţiile sociale, arătând că în speţă socialismul nu a eliminat privarea individului de libertatea lui morală-spirituală, refuzând să accepte practica revoluţionară, ca mijloc de realizare a eliberării omului…
    Filosoful şi sociologul german Max Horkheimer (1895, Zuffenhausen- d.1973, Nurnberg), aflat în conducerea ideologică a Stângii de la Frankfurt,reuşeste să realizeze lucrarea fundamentală a întregului curent filosofic manifestat în cadrul Şcolii de la Frankfurt, împreună cu T. Adorno , intitulată “Dialectica luminilor”. Aceasta se constituie un tratat ideologic în care se analizează procesul logic şi istoric din “Luminile”, o mişcare culturală şi ştiinţifică care îşi pretinde începutul cu epoca eposului homeric , cu continuitate, până la epoca industriei culturale europene, în condiţiile în care progresul din toate laturile sociale prezintă şi un aspect distructiv, iar autodistrugerea raţiunii şi regresul duc spre mitologie şi favorizează, pe de altă parte, instaurarea în societate a despotismelor… Teoria critica a luminilor este intransigentă şi demontează atât aserţiunile conformiste , fetişismul, iluziile de învingere a mitului de către raţiune, întrucât, redând un citat de Andrei Corbea, “ încearcă să prevină individual asupra tuturor căilor prin care, brutal sau insinuant, dominaţia îi anihilează autonomia şi îl transformă într-o simplă <> a lumii <> şi reificate – o <>, disipând, în acelaş timp, şi mitul – utopia gândirii individuale, la Marx, întrucât punerea acesteia în relaţie cu problematica socială şi acţiunea politică , aceasta va rămâne în oricare împrejurare, oricât ar fi de determinată social, tot o gândire subiectivă.
    Filosoful şi sociologul german Jurgen Habermas (n.1929, în Dusseldorf, în viaţă) este un alt exponent de frunte al filosofiei sociale promovate de Şcoala de la Frankfurt, cel care a conceput teoria activităţii comunicative (Theorie der kommunikativen Handlung). Acesta va promova stabilizarea economică şi asigurarea loialităţii politice a maselor şi va explica revolta studenţească din deceniile 1960-1970 , ca urmare a condiţiilor particulare de socializare, se pare un preludiu al revoluţiei decembriste din România anului 1989….., în “ subculturile” eliberate de constrângerea economică imediată, unde moştenirea moralei burgheze şi a variantelor sale mic burgheze şi-a pierdut funcţia , în aşa fel, încât formarea în vederea unei activităţi raţionalizate , în funcţie de scop, nu mai implică fetişizarea acelei activităţi, contradicţia dintre clasele sociale fiind anacronică, adică ar reprezenta ideea rupturii sociale generate de inegalitatea socială, considerând în spirit fetişist societatea capitalistă drept singura “posibilă” şi “raţională”, negând orice mişcare istorică ce tinde să o depăşească. În cite-ul 329 – despre Habermas – Postmodernismul ar constitui o provocare şi o dreaptă compensaţie pentru criza morală concepută ca o stare a lumii actuale caracterizate prin ideologia grupului dominant, ficţiunile istorice şi aportul religiei, toate acestea fiind “…puse sub semnul întrebării ca totalizări esenţializatoare care crează relaţii de putere -329”

    Filosoful şi sociologul german Herbert Marcuse ( 1898, Berlin- , d. 1979), evreu la origine, membru al partidului social-democrat german, alt reprezentant şi exponent de frunte al şcolii neomarxiste de la Frankfurt, reprezintă freudo-marxismul german al anilor 30. Este obigat să fugă, în anul 1933 la Geneva împreună cu Institutul de Cercetare Socială şi de aici , în anul 1934, prin venirea la putere a nazismului, în incompatibilitate cu doctrina naţional-socialistă-nazistă, emigrează cu institutul în America. Aici va elabora teoria socială – conceptul de raţionalitate tehnologică şi va realiza punţi catenare cu valenţe psiho- sociale între marxism şi freudism, revizuind principiile filosofiei. În perioada anilor 1965-1979 activează în Europa ca professor universitar la Yale, cercetător şi director de studii sociale la Paris şi în America, ca professor de filosofie la Universitatea San Diego . În anul 1968, la Paris, în timpul manifestaţiilor studenţeşti Marcuse avea să afle că devienise cu “Omul unidimensional”, al cărei titlu era scris pe pancartele purtate de aceştea în demonstraţie, idolul studenţimii occidentale, cu impact asupra generaţiilor de tineri ai anilor 1960, 1970.
    H. Marcuse, autorul tratatului psihosocial “Omul unidimensional” şi a unor studii despre ideologia societăţii industriale avansate (1964) îşi expunea negarea societăţii capitaliste şi încerca să identifice forţele social-politice capabile de transformări revoluţionare. Diascipol al lui Heidegger (la Freiburg), dar pe care îl va părăsi ideologic, motivul fiind cel al aderării lui M. Heidegger la doctrina naţional-socialistă şi inspirit de Hegel în fundamentarea teoriei sale sociale prin importanţa care o acordă negaţiei ca “moment” dialectic al devenirii, rostul raţiunii fiind justificat prin veşnica negare de către noi a lumii reale.
    H. Marcuse se alătură lui Adorno şi M. Horkheimer, ca unul din membrii fondatori ai “Şcolii de la Frankfurt”. Atitudinea sa raţională faţă de lume presupune permanent , negarea ordinii constituite, forţarea devenirii, dar anticipând ceea ce încă nu există, ceea ce încă nu poate fi conceput, ca un drept social – politic real. Principiile sociologice expuse în prelegerile sale ţinute în anul 1956 la Frankfurt şi la Heidelberg, aparent utopice, amintind principiul represiunii, oprimarea şi sacrificarea individului şi a fericirii sale relevate în cadrul spiritual a unui umanism de tip Marxist- renascentist…Dar realul nu poate fi acceptat în totalitate ca raţional real. Aici este domeniul despre aletheion, categorematic şi sincategorematic cu fundamentări sistemice, care a fost axiomatizat şi promovat şi de logicianul roman Anton Dumitriu.. Orice aspect al realului determină, după Marcuse, opoziţia raţiunii, determină negaţia lui de către raţiune…
    Apropiat ideologic de Theodor Adorno şi de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt , în acelaş spirit, adornian, este şi filosoful, sociologul şi poliglotul evreu francez Raymond Claude Ferdinand Aron ( 1905, Paris-d.1983, Paris), cel care studiază filosofia la Ecole Normale Superieure din Paris, coleg fiind cu Jean-Paul Sartre . Acesta se va manifesta politic ca un conservator prudent şi un analist critic al societăţii liberale . Teoria sa despre “ Societatea industrială” promovează procesul de constituire a unui nou tip de civilizaţie în care dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii , sistemele de management şi gestiune lasă în umbră raporturile de clasă şi estompează deosebirile realmente ireductibile dintre diferitele sisteme sociale , promovând în viziunea tehnocratică doctrina convergenţelor celor două sisteme sociale opuse – cazul Chinei comuniste-. Raimond Aron pretinde că rolul ideologiei se reduce pe măsură ce societatea “raţională” se consolidează, preconizând ideeac “dezideologizării” sociale şi va respinge , astfel, marxismul ca ideologie..
    Şi filosoful marxist şi critic literar evreu german Walter Benjamin (1892-1940) , cel care a contribuit la formularea unei noi teorii estetice şi a tradus în limba germană textele lui Marcel Prust şi Charles Baudelaire, a corespondat şi a avut legături ideologice intense cu Theodor Adorno , primind fonduri pentru cercetare de la Şcoala de la Frankfurt , o şcoală de studii sociale şi de cercetări ştiinţifice iniţiată şi condusă de Theodor Adorno şi Max Horkheimer. Teza lstudiului său sociologic “ numai datorită celor fără speranţă ne este dată nouă speranţa” avea să fie citată în finalul tratatului lui H. Marcuse, “Omul unidimensional”. Ca sociolog a combinat ideile misticismului iudaic cu materialismul dialectic într- o operă care era o nouă variantă a filosofiei marxiste şi a contribuit în critica culturală a secolului al XX-lea, aşa cum a contribuit şi filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962), la definirea fenomenologiei imaginii, iar ambii, la formularea unei noi teorii estetice…
    Din Şcoala -Stânga de la Frankfurt a mai făcut parte şi sociologul şi psihanaliatul Erich Froom, cel care incompatibil cu ideologia nazismului german este forţat să emigreze , în anul 1933, în S.U.A. Scrierile sale de psihanaliză şi literatură sublimează şi normează principiile umane în cadrele unor societăţi ideale. Parafrazându-l pe Erich Froom, autorul eseului „Fuga de libertate” gândim că „ am scăpat de spaima – magia forţelor supranaturale şi am ajuns să ne înspăimântăm de propriile noastre produse, instituţii şi legi.
    Acest concept adornian a fost îmbrăţişat şi de ideologii Scolii de cercetare monografică de la Bucuureşti, creată şi condusă de filosoful şi sociologul roman Dimitrie Gusti, printre sociologii acestei şcoli figurând Mircea Vulcănescu, Gheorghe Vlădescu Răcoasa ş.a. În portofoliul de capital sociologic românesc cu evidente amprente şi filiaţii în scolile de sociologie occidentale să semnalăm şi să identificăm contribuţia adusă , dar, de sociologul, filosoful şi eticianul roman Dimitrie Gusti. Acesta este fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, în anul 1918. Dimitrie Gusti concepea realitatea socială ca un tot de manifestări ( economice, spirituale, juridice şui politice) în interiorul unităţilor sociale concrete( satul, oraşul, familia, etc). Atribuia voinţei sociale rolul determinant în dezvoltarea socială. Manifestările sunt condiţionate, după Gusti, de acţiunea sinergică a mai multor factori( cadrele: “ cosmologic”,” biologic”, “psihologic” şi “istoric” ) şi guvernate de “legea paralelismului sociologic”, ca lege principală a dezvoltării sociale, fundamentând, pe baza sistemului său sociologic “ metoda monografică”. Această metodă comporta abordarea simultană multidisciplinară a subiectului izolat şi social pe “cadre” şi “manifestări”, folosind specialişti din domeniul stiinţelor sociale, medici, ingineri, ingineri agronomi, profesori, învăţători etc. Activitatea acestei scoli de cercetare sociologică poate fi desprinsă şi din “Dialectica iluminismului”, a lui Horkheimer şi Adorno, în sensul că “… progresul iluminismului era de a elibera lumea de magie…” , iar cadrele sociale româneşti, în principal, cele rurale ofereau o cantitate semnificativă de obscurantism, incultură. misticism şi obedienţă .. Este de remarcat faptul că în cunoaşterea sociologică studiile sociale ale clasicilor marxişti nu uzitează termenul de sociologie a cunoaşterii, iar eventualele contribuţii ale acestora la constituirea teoriei sociologice asupra cunoaşterii au fost implicite, subînţelese şi nu explicite, fapt ce demonstrează vagus-ul ideologic al curentului ideologic marxist, în esenţă materialist obiectiv.
    Voi afirma că Şcoala sociologică a lui D. Gusti nu s-a dezvoltat de la sine. Aceasta s-a deschis, format şi activat în competiţie cu activitatea, în această materie, a curentelor socio-ontologice generate de Şcoala de Sociologie franceză şi Şcoala de sociologie – Stânga de la Frankfurt. Analiza pertinentă a schimbărilor în societăţile europene industrializate , contemporane scolii româneşti gustiene a fost obiectivul acestor sociologi, reamintindu-I doar pe Theodor Adorno, Jurgen Habermas, Erich Froom şi , desigur, Herbert Marcuse… . Ei , în urma studiilor sociologice concluzionau generalizarea alienării şi depersonalizării în societăţile industrializate şi devenite unidimensionale.
    Sociologii de la Frankfurt, prezentaţi mai sus , odată cu relevarea genezei sociologiei ca disciplină , până astăzi , vor aborda un alt fel de sistem social decât sistemul social românesc, care era un sistem cu valenţe prepoderent rurale. Transformarea societăţii româneşti majoritar rurală a avut o caracteristică specifică, cea a legăturilor spirituale puternice ale populaţiei rurale pe principiul de vecinătate, în sat şi în câmp, mult mai dezvoltat sub aspectul religios-caritabil şi moral – tradiţional decât societăţile occidentale, franceză şi germană, în care legăturile umanitare deveniseră tot mai slabe şi unde izolarea şi neantul urbanului se accentua pe măsura industrializării şi urbanizării, elementele fundamentale ale alienării.
    … Or, academicianul D. Gusti a reuşit să legifereze pentru prima dată în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială. A fondat şi a condus în perioada 1921-1939 şi 1944-1948 Institutul Social Român şi Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice în perioada 1947-1948, Institutul de Ştiinţe Sociale al României , în perioada 1939-1944 . Dintre membrii Scolii Sociologice de la Bucureşti trebuie să amintim pe sociologii H.H. Stahl, Gheorghe Vlădescu Răcoasa, Traian Herseni, Octavian Neamţu, A. golopenţia, C. Brăiloiu, M. Pop, H. Brauner, I. Conea, l. Ţopa, P. Caraion, Mircea Vulcănescu ş.a. Între cele două războaie mondiale, pe tărâmul sociologiei s-au mai afirmat în diferite spaţii româneşti: Petre Andrei, V. Bărbat, Vasile Goldiş, Al. Claudian, G. M. Marica, N. Petrescu, , E. Speranţia, Stanciu Stoian, C. Sudeţeanu ş.a. După anul 1944 îi găsim activi în acest current sociologic românesc pe Miron Constantinescu, , H.H. Stahl, C. Nicuţă, i. Aluaş, O. Bădina, V. Caramelea, H. Cazacu, M. Cernea, Gh. Chepeş, h. Culea, I Drăgan, , Gall Erno, I. Iordăchel, M. Lupan, I. Matei, Achim Mihu… Sociologia marxistă a fost reprezentată prin socialiştii C. Dobrogeanu Gherea, S. Timov, Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.
    . În condiţiile mediilor actuale de informare , subiecţii sociali sunt supuşi unui proces de standardizare… Totul devine subordonat consumului. Se consumă în cantităţi impresionante tot mai multe clişee estetice, morale, politice, publicitare, în cadrul aceleeaşi „mulţimi”, fără a ne putea integra, totuşi, unul, altuia. Se manifestă un anticonformism de masă. Toţi ne revoltăm împotriva nedreptăţilor, împotriva statutu-quo-ului, dar ne revoltăm după aceleaşi clişee, după aceleaşi standardizări. Se observă că acest anticonformism de masă a devenit un „manierism”. Manierismul este prin excelenţă „ anticritic” , spiritul critic ţinând de disgraţie şi se reclamă , astfel, apariţia unei platitudini sociale.
    Toate aceste trăsături pozitiviste ale ideologiilor sociologice identificate teoretic, dar fără a putea fi implementate în planul societăţilor occidentale, aveau să conducă la apariţia NOII STÂNGI, cu precădere izvorâtă din socialismul utopic francez spre a realimenta coloana de principii sociale ale Şcolii de la Frankfurt. Noua Stângă se va reclama din socialismul utopic francez, însuşindu-şi în totalitate teza fundamentală a lui Charles Fourier, după care nimic nu poate justifica o civilizaţie, nici chiar reuşitele sale „culturale”, dacă aceasta este întemeiată pe foamete şi opresiune, dacă bogăţia unora nu este posibilă decât prin nefericirea celorlalţi”( J. M. Palmier, Herbert Marcuse et la Nouvelle Gauche – Noua Stângă).
    Noua stângă ne apare actuală şi astăzi în primul plan , ca o mişcare intelectuală revoltată de un sistem social în stare să raţionalizeze, până la paroxism, fiecare din subsistemele sale, dar inapt să dovedească eficienţa şi utilitatea raţionamentelor sale actuale, un sistem social care nu a reuşit să depăşească sectarismul şi izolarea politică, să găsească o cale spre receptarea şi soluţionarea favorabilă a nevoilor reale ale grupurilor sciale defavorizate, terorizate de singurătate, de sentimentul insignifianţei şi de masochismul renunţării la eu în faţa unor persoane pe care le consideră puternice, al scăpării de sine, în condiţiile în care dictatura proletariatului , deşi un program cu un puternic tonus teoretic-filosofic marxist dialectic transformator, cu fundament ontologic consacrat de Critica programului de la Gotha a eşuat acţional în intrasingenţele proprii ..
    Ideologia „ revoltei intelectuale” internaţionale contemporane ar putea fi condensată într-un număr de teze fundamentale, relevante pentru scopul şi împlinirea idealurilor mişcării. Se postulează astfel principiile de condiţionalitate ale Noii Stângi, în ipoteza revigorări i acesteia pe plan internaţional, astfel:
    – se postulează faptul că în metropole „masele ar fi manipulate şi socialmente saturate , neinteresate în vreo schimbare fundamentală a sistemului”;
    – se postulează faptul că partidele muncitoreşti, inclusiv cele comuniste, s-ar fi integrat în sistem şi s-ar fi stabilizat, de unde pasivitatea politică crescândă a clasei muncitoare din ţările capitaliste dezvoltate..
    – se postulează instituţia unor societăţi non-represive, ca demers istoric al societăţilor ideale, cel puţin ca o posibilitate de perspectivă antropologică pe bază de raţionalitate psihanalitică freudiană şi sfârşitul utopiei..
    Însuşi Jurgen Habermas, mult timp mentor al tineretului studenţesc contestatar vest-german, aduce critici severe mişcărilor încadrate în Noua Stângă. Având „convingerea că şi astăzi contradicţia dintre clasele socio-economice ar putea aprinde un conflict politic, aceste mişcări le consideră ca fiind orientate spre ideologizare( Jurgen Habermas).
    Astăzi, această Nouă Stângă, apărută în universul teoretic al Şcolii de la Frankfurt, care absolutiza o stare momentană de stagnare şi chiar de reflux revoluţionar, dar care nu este caracteristică României prezente, care a parcurs etapa revoluţonară, îndeamnă pe „directorii de conştiinţe” ai Noii Stângi, şi pe cei din România…

    Asistăm şi astăzi la un transfer continu a speranţelor revoluţionare, către dezmoşteniţii istoriei, către popoarele şi grupările sociale fundamental defavorizate, spre cei numiţi simbolic, de către Frantz Fanon, „blestemaţii pământului”.
    Nur um der Hoffnungslosen willen ist uns die Hoffnung gegeben – doar datorită celor fără de speranţă ne este dată speranţa – , sunt cuvintele amare ale lui Walter Benjamin, rememorate de Herbert Marcuse în finalul monumentalului eseu sociologic „Omul dimensional”… Să receptăm, dar caracterul preponderent spontan al Noii Stângi , ostilitatea sa manifestă faţă de orice formă verificată de organizare politică etichetată apriori drept o încorsetare birocratică a libertăţilor de acţiune, drept o frână inutilă, impusă.
    În faţa unei politici represive , a unor tentative de a demonstra funcţia politică, socială şi istorică a utopiei, apar experienţele de înoire a formelor comunitare instituţionalizate, familie, învăţământ.., chiar şi prin actul social revoluţionar…
    Am receptat actul revoluţionar român decembrist. Receptăm şi astăzi determinaţii social-economice ale mişcărilor de tineret protestatoare în oraşele Greciei , oraşele Spaniei, în suburbiile Parisului, dezvăluind crize ale sistemului politic în învăţământ, în persistenţa şi accentuarea şomajului intelectual, criza instituţiei familiei, concubinajul, prostituţia, droguri şi crime, fenomene antisociale care tensionează societăţile tributare acestora până la stările inerente de erupţii şi de înflăcărări sociale revoluţionare… Aici putem admite teza lui Ernest Blok, un filosof răsfăţat de Noua Stângă , cel care avea să redescopere trăsăturile specifuice oricărei utopii şi cel care apreciază rolul critic al acestei mişcări faţă de instituţiile ordinii stabilite, de înrădăcinare consecventă a utopiei în imaginar, ca înţeles drept” ceea ce tinde să devină real”, dar nu poate fi – Andre Breton- şi după care aceste mişcări , dincolo de obiectivele cunoscute, se reataşează principiului legii naturale, cel al al oamenilor care refuză invariabil şi imposibil de controlat, să se înjosească şi să accepte „ capriciile stăpânilor lor”(Ernst Blok).
    În acelaş timp, cadrul politic al societăţilor evoluate are cunoştinţă de faptul că tragedia mişcărilor de stânga provine tocmai dintr-un anumit voluntarism istoric, din supralicitarea rolului „voinţei istorice” şi, respectiv, din nedorinţa sau neputinţa de a înţelege „necesitatea de a ţine seama în mod strict obiectiv de forţele claselor sociale şi de relaţiile dintre ele, înainte de a porni la orce acţiune politică…
    Dar Noua Stângă este impregnată ideologic cu concepţii obiective coordonate şi nu haotice , iar ideologia sa a căpătat inevitabil în praxisul social o coloratură pronunţat obiectivă şi nu utopică… tendinţele unui astfel de tip de mişcări ideologice-politice sunt date de tendinţele proinstuţionale şi neanarhiste,obiective, de echilibru , fără a accepta existenţa unor stări de spirit înclinate spre întreprinderi senzaţionasle, nejustificate sau spre „trăiri periculoase” la unele elemente radicale influente în profesiunile de credinţă invocate de Noua Stângă…
    În contextul raţionalităţii sociale, forţele care pot realiza o coeziune socială şi care se pot prezenta ca un catalizator al acestei mişcări progresiste, singurile care pot fi autentificate ca principial antiautoritare şi revoluionare sunt, în primul rând, tineretul studenţesc, cu gândul la lipsa locurilor de muncă, anumite pături intelectuale avide de cultură şi de guvernarea adevărului , alte pături sociale capabile să discearnă că au fost frustate de libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, de sistemul democratic-reprezentativ şi de imixtiunea politicului în actul de justiţiei, etc.. .
    Aceste forţe s-au identificat şi s-au dezvoltat , începând cu anii 1966 în Occident , în condiţiile de atunci şi continuă dezvoltarea, în condiţiile capitalismului de acum în tot spaţiul european , dezavuând terorismul şi violenţa produse de anumite grupări instigatoare la violenţă şi teroriste, inclusiv unele mişcări etnice şi unele grupări care susţin anumite acte sectare antisociale, în afara cadrelor constituţionale. Acţiunea acestora urmăresc interesele unor grupări malefice, emană mult subiectivism şi pot deveni argumenteb propagandistice burgheze îndreptate împotriva miscărilor de stânga care au un fundament ideologic şi o gândire negativă imanentă raţiunii dialectice.. Să relevăm faptul că în identitatea categorial filosofică subiect- obiect, negaţia ca negaţie este suprimată în reciprocitate şi anulează, astfel , orice tendinţă de depăşire, orice acces al factorilor exteriori.. de aceea, Herbert Marcuse punea problema ca gândirea negativă să fie introdusă în sistem din exterior, ca ideologie şi care , însumată cu potenţialul negativ imanent al sistemului social, al elementelor încă nesupuse „ logicii dominaţiei”, să deştepte categoriile sociale defavorizate din somnul lor „oportunist”, înspre agregare şi coeziune socială. Ineficienţa spontaneismului este recunoscută chiar de exponentul filosofic „en titre” al Noii Stângi, Herbert Marcuse, cel care concluzionează transformarea spontaneităţii imediate în spontaneitate organizată. Îndoctrinarea şi manipularea intensă a subiecţilor umani reclamă o contraeducaţie şi o organizare în apărare..
    Muncitorii, ca parte siocială importantă, observă sociologul filosof Georg Lukacs , reprezintă încoronarea identităţii subiect – obiect în procesul transformărilor istorice(Lukacs). Herbert Marcuse, ca teoretician al Noii Stângi de la Frankfurt
    constata în anul 1973 că această clasă , a muncitorimii, este tot mai mult absorbită de „Societatea de consum”şi prin această absorbire se conduce la dispariţia negaţiei lăuntrice a sistemului, totodată la năruirea dimensiunii transcendente a gândirii , din exteriorul subiecţilor, într-un cuvânt se conduce la unidimensionalizarea ştiinţei umane, rămânerea izolată a acesteia în universul represiv al capitalismului!??…

    Dar speranţele pot deveni şi certitudini. Şi nu întâmplător în anul 1975, la vârsta senectuţii sale, Herbert Marcuse vorbea despre Noua Stângă ca despre un proiect viabil, cu perspective sociologice revoluţionare , un cadru socio-politic de schimbare şi transformare a lumii, drumul către atingerea unui stadiu calitativ nou de civilizaţie… Iinstrumentalizarea individului prin avansul tehnologic-industrial şi încălcarea libertăţii individuale de către regimurile totalitare, naşterea capitalismului şi mirajul bogăţiei , inegalitatea claselor sociale , toate acestea se constituie termeni în ecuaţia marcusiană acuzată de reificare şi neadecvare metodologică, dar pe care nu o văd deloc umanist-utopică, ci de salvare a principiilor marxist – societare- raţiunea în acţiune, organizarea raţională şi armonioasă a societăţilor, credinţa în sfârşitul conflictelor care au denatuurat perspectivele sociale şi actologia umanităţii, înclusiv cele de natură religioasă, morală, demersul în educarea înaltă morală şi spre o cunoaştere fenomenologică şi metafizică aprofundată a tineretului, asigurarea civilizaţiei, rostul existenţei subiective, al muncii sociale libere, posiobilitatea eliberării sociusului entiv de sub constrângerile sociale internalizate şi masochistizate în supra-eu, adevărata demnitate şi fericire a omului pe pământ. Este ecuaţia noii ordini sociale în care pierderea prin înstrăinarea omului se va transforma, inclusiv pe calea revoluţionară a celor care controlează progresul tehnologic, intelectuali şi studenţi, alte categorii şi subcategorii sociale capabile de pozitivarea raţională a termenilor societari, în grupări sociale progresiste, armonios structurate, entuziaste, cu valenţe umane marcusiane ideale, incontestabile. Un exemplu elocvent al viabilităţii ideologiei marcusiene şi a întregii Noii Stângi a fost dat de tineretul revoluţionar român în anul de graţie 1989… La Revoluţia Română din decembrie 1989 , pe lângă specificitatea cauzal- obiectivă a evenimentului am asistat şi la un izomorfism ideologic , prin pasiunea distrugerilor şi prin lichidarea opresorilor, cu cel al Revoluţiei paşoptiste , de la ruşi.. „Am constatat că pasiunea distrugerii este creatoare” exclama anarhistul rus M. Bacunin iar liderul stângist american Abbie Hoffman spunea : „Revoluţia cu orice preţ, numai ca să putem vedea”.
    Întărirea neostângismului în România de astăzi ar estetiza doar acţiunile revoluţionare şi ar transforma abuziv revoluţia din Decembrie 1989 într-un scop în sine, outonomizând mijlocul faţă de scop, un fel de neconformism mic burghez , formă recuperabilă şi utilizabilă de către sistemul represiv capitalist în tentativa sa de neutralizare a autenticităţii pozitivismului dialectic al negaţiei revoluţionare. Mai precis, avem aici de a face cu o tranziţie bruscă, de la un sistem valoric social-comunist către un alt sistem, abia în curs de structurare edificat pe aleatorisme, subiectivism social şi pe valori nedemocratice conformiste- oportuniste. În aceste condiţii oricare ruptură posibilă cu determinaţii subiective nu poate fi nicidecum rodul unei decizii obiective, iar pesimismul freudian în materie, ar substitui definitiv umanismul marcuseian , ar deveni clinic social şi ar primi statutul de realitate socială remanentă.
    În concluzie, pentru denudarea de metaforă a utopiei marcuseiene, de sorginte nou-stângistă, în planul social şi politic general, trebuie militat în orice condiţii societare, cronologii şi spaţii topologice social-umane, prin toate pârghiile politice şi sociale pentru asigurarea funcţionalităţii permanente a mecanismelor din ansamblul social, oricare ar fi acest ansamblu, pentru ca demnitatea individului, ca socius uman şi implicat social să fie asigurată constituţional, pentru ca să guverneze libertatea absolută de expresie, libertatea absolută a presei, sistemul democratic-reprezentativ şi parlamentarismul, separaţia puterilor în stat şi legiferarea sancţionării exemplare a oricărei încercări de implicare şi de influenţă a politicului în actul de justiţiei . Sunt acestea principiile sacre ale liberalismului născute în mod utopic şi în flăcările utopismului uman al Noii Stângi, principii care se impun a se constitui democratic- legislativ, aplica neabătut şi statua în sacralitatea lor, spre domnia binelui social civilizator în oricare din cadrele sociale ale oricărei naţiuni constituţionale. G.A.S.

    BIBLIOGRAFIE:
    ¤ Apostol, Pv., Banu, I., ş.a. , Dicţionar de filosofie, editura politică, 1978
    ¤ Aristotel, “Categorii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
    ¤ Aron, R. Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1967
    ¤ Andrei, Petre Sociologia generală, Editura Scisul românesc, 1936
    ¤ Bachelard , G., Preocupări raţionaliste în fizica contemporană, Presses Universitaires, Paris, 1951
    ¤ Bacon, Fr. Noul organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957
    ¤ Benjamen, W., Wikipedia, enciclopedia liberă, 2014
    ¤ Boboc, Alexandru, “Filosofia contemporană, Orientări şi tendinţe în filosofia marxistă din secolul XX”,
    Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
    ¤ Boboc, Alexandru, Şcoala de la Frankfurt şi problematica umanismului, revista “Forum”, nr. 2/1974
    ¤ Bor, N., Asupra noţiunilor de cauzalitate şi complementaritate în Epistemologie, ed. Politică, Bucureşti, 1974
    ¤ Carnap, R., Semnificaţie şi necessitate, cap.:empirism, semantică şi ontologie, Editura Dacia, 1973
    ¤ Compte, A. Discours sur l-esprit positif, Paris, S.P.I., 1908
    ¤ Dancy, J., Dicţionar de Filosofia cunoaşterii, Editura Trei, cuv. În. Mircea Flonta, 1999
    ¤ Durkheim , E., Fouconnet, Ch. Sociologie et sciences sociales, în l-Anne sociologique, 1902
    ¤ Filosofia greacă până la Platon, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
    ¤ Freud, S., Prelegeri de psihanaliză, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
    ¤ Froom, E., Espoir et revolution, Ed. Stoks, Paris, 1970
    ¤ Georgescu , St., Epistemologie, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978
    ¤ Ghiţă, Izabela, Freudo-marxism utopic, o critică a teoriei critice, Univ. Bucureşti,2014
    ¤ Gonseth, F., Idoneismul, filosofie a deschiderii, Editura Politică, Bucure;ti, 1972
    ¤ Gonseth, F , Remarqze sur i-idee de complementarite , în “Dialectica”, 7/8, 1948
    ¤ Gramsci, A., Opere alese, editura politică, Bucureşti, 1969
    ¤ Habermas, J., Teoria analitică a ştuiinţei şi dialectica, în Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
    ¤ Hegel, G.,W.,F., Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, Bucureşti, 1965
    ¤ Hegel, G.,W.,F., Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968
    ¤ Grumberg, L., Opţiuni filosofice contemporane, Ed. Politicp, 1981
    ¤ ISAC, Ionuţ, File din “Itinerariul stiinţific şi filosofic al lui Ferdinaand Gonseth,i vol.IX, 2010
    ¤ Kant, Immanuel “Critica raţiunii practice”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 12982
    ¤ Lukacs , G., Ontologia existenţei sociale, ed. Politică, Bucureşti, 1957
    ¤ Mannheim , K. Ideologie et utopie, Paris, 1956
    ¤ Marcuse, H., Contre-revolution et revolte, ed. Du seuil, Paris, 1973
    ¤ Marcuse, H., L-homme unidimensionnel, Ed. De Minuit,Paris, 1968
    ¤ Marcuse, H., Scrieri filosofice, Ed. Politică, Bucuresti, 1977
    ¤ Mauss, M. Sociologie et anthropologie, Paris,P.U.F., 1966
    ¤ Piaget, Jean, Wikipedia.org, Enciclopedia liberă, 2014
    ¤ Piaget, Jean, Înţelepciunea şi iluziile filosofiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
    ¤ Piaget, Jean, Logique et connaissance scientifique, Gallimard, Paris, 1967
    ¤ Platon, “Sofistul”, Opere, vol.Vi, Editura ştiinţifică şi enciclopedicp, Bucureşti, 1986
    ¤ Platon, Menon, Opere II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
    ¤ Popper, K., Orientări contemporane, Epistemologia fără subiect cunoscător, Editura Politică, Bucureşti, 1974
    ¤ Tismăneanu, Vl., Noua Stângă între utopie şi desperare, Revista de filosofie, nr 4/1974
    ¤ Tonoiu, V., Determinism şi cunoaştere, Ed. Politică , Bucureşti, 1967
    ¤ Uscătescu, G., Kierkegaard et Unamuno, ou l-interiorite secrete, Obliques, serie luxe, Paris, 1981

  7. ÎNSEMNE

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Din seara sângerând în roze

    prelinse-n rug – fine miresme

    iei ceru-n fulgere şi-n mână,

    pe trecere-I brodezi însemne …

    granaţi, acanţii se animă

    într-un vertij de criste duhuri

    ce cad în ghimpii lor de boltă

    cu stele-n patul rece-al Lunii…

    şi-aduni din ziceri şi din plânset

    un ev de flăcări triste-n inimi

    ce bat, cum valul tău de lacrimi,

    adâncul suflet demiurgic…

  8. ALTARUL EVEI
    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Slujitor, grijeşti de stele
    şi le – ntorci în sine roata:
    ax magnetic ţii la rugă-
    în vânt, slova demiurgă…

    ca să-ţi muţi păcatu-n cer,
    sigur în a-I trece puntea,
    …pentru Hades, întârzii
    şi-alegi calea printre îngeri!…

    şi-ncă sângerezi cu har
    secunde-n altarul Evei !…
    ne-ntrecut pe fluviul vieţii,
    ţii lumina- n liber cuget…

    de solie-i să-i desprinzi
    tainei, mântuita umbră
    şi un lut, cât să-i ucizi
    în plăceri, durerii, gândul!…

  9. DRUMUL ÎN NEFIINŢĂ

    Gheorghe Apetroae, Sibiu

    Nepăsător, de ne-nceput adânc pătruns

    un şarpe azuriu ieşind, te vrei stăpân

    pe cerul erelor ce azi le vezi cum pier,

    pe drum, în jocul tău cu libertatea lor…

    Nerăbdător de dor şi de înşelăciuni

    apui o stea recif din tot al ei cuprins,

    ştiind s-apuci pe pajiştea-i albastră

    cu vreri în duh-nevreri, deşerticul tău drum

    din ne-nceput îl urci, tot să-l cobori

    spre trupul ei – netrup de crise amintiri,

    făclia eritină-a sângelui carnal celest

    în game de lumini, din care-ai glăsuit…

    rămas o nesfârşită fire altei zile reci,

    purtat de cerul alb, sub cruce aşteptat,

    nelocul locului ţi-l înconjori zelos

    cu împărţirea clipelor din ultimul răvaş…

    şi scoli toţi zorii alunii din dulce somn

    din vlaga sânilor de stea, albaştri

    tăcerea raiului cuprinsă-n rotunjimi

    cu freamătul dorinţei astrei alabastre,

    sub râna cerului , sub vălu-i boraciu

    revii cu ea în vis, de un alt vis păzit

    să poţi din nou visa pe ultimul tău drum

    la îngerii copilăriei, care n-au murit!…

    trimiţi clepsidra rece vidă la-ntâlnire

    şi-i muţi din loc în loc nisipu-n scurte rugi

    în nicăieri şi-n totul , hăruit, să-ncânţi

    cu stele-zei, viaţa ta de… nefiinţă-nfrântă!…

  10. TRATAT DE….EXISTENŢĂ

    “Que sommes nous sans le secures

    de ce qui n-existe pas?”, Paul Valery

    Priviri regale adânci din fiecare interludiu

    le scălzi în marea lărgime a pleoapelor,

    alungind, astfel, întunericul pur:

    gândul de întoarcere senină la neînceput

    îşi ţine calea dreaptă după crise stele

    şi ard cu flacăra din sinea-ntregului lazur!…

    … cu vlaga tristei pulberi, orişiunde,

    oricare rază lină se-nchină la al tău cuvânt,

    dă norilor tărie, culoare şi parfum!…

    De braţ cu zările, împarţi destine – vise,

    balanţa-ţi verde- crud ţi-o-nclină zeii vii

    … din al lor vis tresari, cu ei plutind

    şi zori nereici, crisi, ştii bine să-i închini

    l-al cerului ocean… în cântecul astral-

    vele întinse pe catargul tău în irişi ard

    şi-n himerice genuni flăcări se- atârnă

    de fruntea ta zeiească, regală cunună…

    genunea cerului livid o înseamnă Unul!…

    Din zori desprinse , scuturate de lumină

    zilele te mântuie, hăruindu-ţi universul

    de patimi –

    velele împrâştie gândul mărilor calde:

    seminţe de veacuri, mistere şi datini!…

    E existenţa-ntinsă-n cerc de univocul arc,

    din vlaga ta se trag săgeţi de clipe-flăcări,

    iar mugurii de japs o sorb şi se renasc

    pe-o ramură de cer, o floare sacră bolţii:

    buchetul tău stellar întru sfidarea morţii!…

    Gheorghe Apetroae, Sibiu

  11. MUGURI CALZI DE TOAMNĂ
    G.A.S.
    Cuprinsul tău e prima rază – ascunasă
    în ziua cerului sub iedera de toamnă
    în eos ca să arzi adânc în el fierbinte
    te-întorci înhăruit în el cu alte locuri sfinte…

    o stavilă deschizi cascadelor tăcerii
    din redivive ramuri, muguri calzi în gene
    ce înfloresc stibinic retrezirii
    în chip de arbore al razei clare blânde

    să-ţi lăcrimeze veacu-n oseminte,
    să-ţi veşnicească gându-n slobozire
    cu mai tărie-n glas şi mai lumină-n fire –
    eterne armonii din inocente vise…

    …le porţi prin vremi ,zefir de împlinire-
    tu, paşnic vânt, al tău ocean de flăcări-
    păstor de cer şi trist altar de neguri-
    adânc cuprins aprins de veştedele frunze…