0
4 comments

Sâmbătă, 6 noiembrie 2010. O doamnă blândă a poeziei, drăguţă, cu apariţii discrete în lumea literară, Lucia Negoiţă: mi-a scris într-o zi (pe e-mail, un mesaj ieşit din comun) că vrea să-mi ia un interviu. Eram onorat. Până la Revoluţie am evitat să cunosc personal („faţă în faţă”) scriitorii – dar i-am citit şi mi-am format o părere despre ei, cum se spune (părere care uneori nu se potrivea cu omul descoperit mai apoi). Lucia Negoiţă era o poetă şaptezecistă la care ţineam, mi se părea că face legătura cu optzecismul, metafora calofilă din versurile ei nu mă enerva. N-am cunoscut-o decât tangenţial după Revoluţie (deşi avea emisiuni la posturile publice de radio-televiziune). Şi m-am mirat teribil să aflu că a fost soţia lui George Chirilă (în general perechile oficiale de scriitori îmi atrag atenţia şi le admir, ştiind că „două săbii în aceeaşi teacă” nu încap decât dacă înţelepciunea şi respectul reciproc o iau înaintea iubirii). Pe alt prag al istoriei literare, perechea Lucia Negoiţă-George Chirilă putea avea ca idol perechea Constanţa Buzea-Adrian Păunescu (cu diferenţe „ca de la cer la pământ” între poeţii-bărbaţi). Am căutat pe Internet date biografice despre Lucia Negoiţă, am găsit că e născută ba în 1944, ba în 1945, la Breaza (dar într-un loc e trecută Breaza în judeţul Buzău, în altul Prahova; din câte am auzit de la buzoieni, Lucia Negoiţă e considerată buzoiancă, asemenea Denisei Comănescu sau Passionariei Stoicescu). Lucia a terminat filologia bucureşteană şi a debutat editorial în 1973. N-a publicat multe cărţi de versuri, dar Lidia Vianu, traducător şi critic de poezie, a inclus-o în lumea „desperado” a poeziei româneşti (în care m-a inclus şi pe mine). E prezentă în dicţionarele literaturii române. Am văzut-o pe Lucia Negoiţă la Festivalul „D. Bolintineanu”, pe 23 octombrie, anul acesta (în fotografie, alături de Lidia Lazu, la Mănăstirea Sămurcăşeşti, fotografie primită de le Ion Lazu, ca şi a doua şi a treia fotografie, de mai jos) – cu aceeaşi seninătate pe chip, surâzătoare, cum o ştiam din vedere, împăcată cu sine. Timid fiind, n-am îndrăznit să mă apropii de domnia sa (era nedespărţită de poeta Lidia Lazu, le-am văzut plimbându-se melancolice pe aleile pline de frunzele căzute). Anul acesta a publicat un nou volum de versuri, intitulat „Dincolo de Barbaria” (la Editura Brumar) – un poem:

Ajung slujbaş la TVR

dacă ştiam ce mă aşteaptă

Să stau ore în şir, cu operator şi regizor până trece un tren

dincolo de un pod părăsit într-un sat de câmpie Să am răbdare

până vine ora bolnavă, numai bine de pus de-o furtună, pe care

ai scris-o înainte, pe o pagină neîncepută. Ţii minte ziua în care după

redacţie, m-am lăsat atinsă de cochiliile cu răni sidefii, printre rafturile

bibliotecii lui Radu Petrescu. Compun din nimic cadrul pe care o să-l

repet la nevoie. Vocea mea o să intre în vieţile altora. Mixată peste

paginile din jurnalul pierdut peste începutul din Matei Iliescu. N-am

de gând să mai pun muzica fadă. Tuşesc. Las totul baltă. Plâng

pe culoar ca o proastă. Scârţâie poarta de la intrare. Mândru joacă

Pătru în Raiu. Închid celularul. Ei şi… ce dacă mă caută şefu’ la naiba

vrea să priceapă ce tot orbecăi eu prin casele morţilor câtă vreme

fată viii aşteaptă ay ay

Lucia Negoiţă

*

Public prima întrebare şi primul răspuns la dialogul avut cu Lucia Negoiţă, nu demult:

Lucia Negoiţă: Dragă Liviu Ioan, a rămas întipărită  puternic emoţia mea la citirea primei tale cărţi, „La Fanion” (1980). Ai luat atunci Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. După doi ani, am primit prin poştă, „Inima de Raze”, cu autograf… Faptul a sporit misterul în jurul personajului care şi-a trimis, în acei ani, cărţile, în lume. Până la urmă, asta ar fi o condiţie ideală a apropierii de poezie: să nu ştii prea multe despre autor, sa nu-i ştii culoarea ochilor, surâsul, gesturile, reacţiile… Recunosc, dar, ce spun eu rămâne valabil doar pentru acel moment al intrării tale în lumea „mare” a literaturii… Erau anii începutului deceniului 9. Scria elogios despre tine poetul Ştefan Aug. Doinaş. Formularea era fericită: „realul, ca plasmă poetică…”, o emblema pentru scrisul tău…  Cine erai, ce voiai? Aveai o deviză? Ai valorificat „misterul” personajului de atunci… în favoarea propriei poezii?

Liviu Ioan Stoiciu: La mine tot ce mi se întâmplă se complică, nu vine simplu dintr-odată definitiv, nu mi se dă nimic de-a gata, trebuie să muncesc de şapte ori să pun pe o albie un eveniment personal, fiind totul instabil, nesigur dintru început. Îţi mulţumesc pentru vorbele bune. În întrebarea ta s-au amestecat anul de debut editorial legat de prima mea carte, „La fanion”, 1980, la Editura Albatros (dar eu consider debut editorial grupajul de poeme apărut în „Caietul debutanţilor –1977”, publicat în 1978 la Editura Albatros, urmat de un al doilea ciclu de poeme apărut în următorul „Caiet al debutanţilor – 1978”, publicat în 1979), cu anul de prezentare a lui Ştefan Aug. Doinaş din 1974, într-o revistă literară, Familia. Trebuie să le pun în contextul istoric aşa cum au fost, fiind prea departe anul 1974 de anul 1980 să nu conteze. Din 1974, de la prezentarea lui Doinaş intitulată „Liviu Ioan Stoiciu – Realul, ca plasmă poetică” (e interesant ce spui, dragă Lucia Negoiţă, că ar putea fi o emblemă pentru scrisul meu), an în care mi-am dactilografiat primul meu volum de versuri (aveam 24 de ani; după ce, cu un an în urmă, 1973, am avut şapte tentative de sinucidere), a trebuit să aştept cinci-şase ani, până în 1979, să fiu premiat la concursul de debut de la Editura Albatros. Paradoxul e că în juriul de la Editura Albatros era şi Ştefan Aug. Doinaş, pe lângă Laurenţiu Ulici, Constanţa Buzea, Gabriela Negreanu, Mircea Sântimbreanu, Ion Acsan, Domnica Filimon – şi că nu s-a bătut Doinaş să mă premieze, ci Ulici! Ba chiar, dacă e să iau de bun ce mi-a spus Gabriela Negreanu mai apoi, Doinaş s-a opus să fiu premiat la acest concurs de debut din 1979 de la Editura Albatros! Ştii că se debuta editorial numai prin concurs pe atunci. Ce să mai cred, aşa a fost să fie… Cine eram în 1974, când mă prezenta în revista Familia Doinaş? Un boem, în prima parte a anului conduceam un cenaclu studenţesc la Bucureşti, intitulat „3,14”, iar în a doua jumătate a anului eram la Cluj-Napoca însoţit de prozatoarea Doina Popa, cea care în anul următor avea să-mi devină soţie (la Cluj am eşuat, nu am reuşit să-mi reiau studiile sau să găsesc un loc de muncă; în 1975 am venit de la Cluj în judeţul Vrancea, viitoarea soţie rămăsese gravidă; am locuit la părinţii ei, într-o cameră din cele trei, la un apartament la bloc, la Focşani, aici locuia şi un frate bolnav al Doinei), adică eram un nimeni. Ce eram în 1980, la 30 de ani, când am debutat cu o carte a mea: locuiam la Focşani, căsătorit, aveam un fiu de 5 ani, eram pedagog şcolar la un liceu din Focşani, iar soţia lucra la contabilitatea acelui liceu, aveam apartamentul nostru cu două camere, în Carterul Sud, în care locuiam cu chirie. Ce voiam? Între anii 1974-1980 mi-am schimbat registrul, „stilul” la masa de scris, am ars etape de creaţie: dacă în 1974 mi-am definitivat şi dactilografiat primul meu volum de versuri, în 1980 aveam în sertar nu mai puţin de 12 volume de versuri definitivate şi dactilografiate! Toate aceste 12 volume au fost trimise prin poştă la concursurile de debut editorial, dar a trebuit să aştept şapte ani să dea şi juriile (formate din critici şi poeţi, în principal) de gustul poeziei care avea să se numească mai apoi „optzecistă”. O poezie a realului cotidian, cu accente epice, departe de poezia calofilă, subtilă, a metaforelor duse la extrem a poeţilor şaptezecişti. Am fost băgat în seamă de juriile de la Editura Albatros, întâi, apoi de cele de la editurile Cartea Românească şi Eminescu (dar am fost îmbrăţişat de Albatros, i-am rămas fidel acestei edituri, aici am publicat a doua carte a mea; următoarele două cărţi ale mele aveau să apară la Cartea Românească, până la Revoluţie). Şi în 1974 şi în 1980 voiam să debutez editorial, simţeam că merită zbuciumul meu – deşi eram exasperat că nu sunt înţeles (las la o parte faptul că nu sunt înţeles nici azi; mă trezesc nu o dată contestat pentru ceea ce sunt, cât sunt). Vocaţia de a scrie o aveam determinată de la 15 ani, când am scris regulat pentru reviste ale mele…

PS. La Mărăşeşti, mâine, duminică, 7 noiembrie, are loc o pomenire literară a poetului care a fost Constantin Ghiniţă (dispărut acum doi ani), în cadrul Salonului Scriitorilor Vrânceni de Pretutindeni, ediţia a X-a (organizat de Casa de cultură din Mărăşeşti, la care a lucrat, până a închis ochii pentru totdeauna, poetul Constantin Ghiniţă). De ziua oraşului (a patronului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil), Constantin Ghiniţă organiza la Mărăşeşti, anual, o întâlnire a prietenilor lui scriitori (îndeosebi vrânceni, inclusiv dintre cei împrăştiaţi în ţară) – ea s-a perpetuat şi în aceste vremuri de criză. Directorul Casei de cultură din Mărăşeşti, Dragu Pavel, mi-a trimis programul, cei interesaţi pot da click pe PROGRAM 7-11-10 (şi iar click pe dreptunghiul apărut). Despre Constantin Ghiniţă, vedeţi pe http://www.jurnaluldevrancea.ro/stiri_din_vrancea/5023-duminica_7_noiembrie_la_marasesti_salonul_sc.html


Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.