Până şi superstiţiile s-au relativizat, anul schimbării e valabil şi la mine. Elogiu părintelui Iustin Pârvu, la 92 de ani

Duminică, 13 februarie 2011. Nu se mai întâmplă nimic paranormal, care să te uimească? În Anul Iepurelui cel liniştit (acea linişte dinaintea furtunii) apar schimbări radicale, cad dictaturi, cum au fost cele din Tunisia şi din Egipt, înseamnă că suntem într-un an-cheie (dacă dictaturile au durat şi 30 de ani, cum s-a întâmplat în Egipt). Dacă în lumea arabă continuă mişcările de stradă, înseamnă că însuşi Allah a dat un semnal să aibă loc schimbările radicale. De al treilea război mondial nu mai pomeneşte nimeni, marile puteri militare reuşesc să atenueze conflictele deschise pe glob (frica de bombele atomice, care ar distruge planeta, se pare că menţine pacea). Cei ce au prevestit al treilea război mondial la finalul anului trecut s-au făcut de râs. Înseamnă că şi gogoriţa cu apocalipsa din 2012 nu mai are nici un haz? În ţară, Băsescu e în plină derută de când a apărut Uniunea Social Democrată (PSD-PNL-PC), n-ar mira pe nimeni să auzim că are loc o schimbare radicală şi în România (în condiţiile în care nu se mai aude nimic de marele cutremur din România; s-au făcut de râs toţi cei ce l-au prorocit să aibă loc la finalul anului trecut). Dar în plan particular? Nu avem semne prevestitoare, care să ne pună pe gânduri? În ce mă priveşte, n-am nici un fel de putere paranormală, bioenergetică, vizionară, nu ghicesc niciodată nimic (nu reuşesc nici măcar să pun un aplicare un plan pentru mâine, pe care mi-l fac azi, că mă deochi şi-l anulez), n-am semne prevestitoare. Sunt în schimb atent la superstiţii, dar întotdeauna le pun sub semnul umorului. Nu mă refer la pisica neagră care-mi iese în cale (văd câini vagabonzi, nu şi pisici vagaboande prin Bucureşti; lasă că merg cu metroul) – pe care o rezolv rapid, fac în gură cruce cu limba. La fel ar trebui să fac şi dacă văd un preot, călugăr, monahie. Mai mult mă pun pe gânduri visele ciudate, atunci când le visez (la trezire pe prea puţine dintre ele le mai ţin minte). Totuşi, în ultima perioadă am urmărit zile la rând să văd, superstiţios, ce rău păţesc, dacă a fost un semn prevestitor, mirat de două întâmplări personale. Prima: la ora 1.40 din noapte (m-am uitat la ceas), m-am trezit în pragul camerei, în care am masa la care scriu aici, cu o ţestoasă! Am două. Nu s-a mai întâmplat până acum să le ştiu treze noaptea, ba chiar să străbată din sufragerie (unde stau în bazinul cu apă) şi pe holuri drumul până la camera mea (unde e aprinsă numai o veioză cu braţ articulat, îmi dă lumină numai mie, nu camerei), pe întuneric! Am auzit un zgomot la pragul uşii deschise de la camera mea şi, mirat, m-am ridicat să văd ce se întâmplă, am aprins lumina la lustră şi… Nu-mi vine să cred nici acum. Am luat ţestoasa de carapace şi am adus-o pe masa mea (unde am tastele şi PC, între altele) şi am întrebat-o: Ce e cu tine aici, la ora asta? Vrei să-mi spui ceva anume? Presimţi o nenorocire? E una dintre ţestoase (are 15-20 centimetri) din cele două, nu ştiu care e femelă şi care e mascul, nu le poţi deosebi nicicum… Ţestoasa a stat cuminte pe masa mea şi m-a privit lung. Temându-mă că o va lua la fugă la un moment dat (aşa face, izbucneşte pur şi simplu şi prinde o viteză surprinzătoare) şi va cădea de pe masă, de la 1 metru, am mai mângâiat-o ce am mai mângâiat-o şi am dus-o înapoi în bazinul ei. Ce-o fi vrut să-mi spună? Sau a avut insomnie? Sau e o ţestoasă somnabulă? O fi fost „ea”, care a vrut să se dea de trei ori peste cap să se transforme într-o domnişoară frumoasă şi n-a reuşit? Vă daţi seama, zile la rând mi-am tot urmărit evenimentele personale, să înţeleg ce semn a putut da, de ce a venit ţestoasa la mine la ora 1.40 din noapte, nu s-a întâmplat nimic deosebit… În altă zi, altă întâmplare nefirească: am mers la magazinul din metrou, Hathor şi am cumpărat patru pâini pentru sfârşitul de săptămână, ulei, oţet, le-am pus pe toate într-o pungă de plastic, deasupra lor am pus un pachet de hârtie cu zahăr, de un kil. Întorcându-mă spre casă, am tot auzit ţârâind din când în când, m-am tot uitat în jur, la picioare, la pungă, am verificat pachetul de zahăr, nu era spart, ce-o fi? Dacă aş fi fost în câmp, prin iarbă uscată, aş fi bănuit prezenţa unui şarpe. Până acasă am tot auzit din când în când acest fâşâit. Acasă am descoperit pe un sfert punga de zahăr scursă printre pâini în punga de plastic, era dezlipită într-un loc, insesizabil. Natural, m-am întrebat: ce semnificaţie o fi având când verşi zahăr? Se spune că sarea sau zaharul vărsate pe masa atrag cearta, nu? Bine, dacă verşi un pic de sare sau zahăr pe masă, nu ca mine, care am vărsat un pachet de zahăr. Culmea, nu m-am certat cu nimeni (nici măcar cu Alex Ştefănescu; ne ignorăm reciproc). Mă amuz: dacă ar fi curs zahărul pe drum (nu în sacoşă), aş fi lăsat o urmă, ca-n poveşti şi ar fi venit până la mine acasă… cine? Îngerul păzitor, nu (el n-are voie să mă scape din ochi). Demonul? Dar ce, demonul meu nu ştie drumul, dacă stă nedespărţit de mine? Apropo: îngerul păzitor e exterior nouă şi demonul e în interiorul nostru? Până azi n-am găsit nici o semnificaţie la cele două întâmplări personale… N-a fost semn bun? M-am tot gândit, a trecut vremea, or fi vrând să mă avertizeze că de la 15 ianuarie mi s-a încheiat contractul de muncă la MAE şi trebuie să iau măsuri? Am tot sperat că nu e adevărat, că MAE se va răzgândi (consultat cu colegii de la redacţiile Viaţa Românească şi Steaua, toţi sperau asta, ba chiar Adrian Popescu, redactorul-şef de la Steaua clujeană era sigur că vom avea salariu la MAE tot anul 2011, că aşa avea el informaţii). Nici poveste. M-am (ne-am) amăgit degeaba. Voi mai primi salariu pe 15 zile pe luna ianuarie – şi asta am aflat-o abia joia trecută (că s-a ţinut secret, degeaba am dat telefoane să aflăm adevărul). Superstiţios cum sunt, nu vă spun ce ar putea să urmeze, semnalele date de ţestoasa venită noaptea la mine să mă avertizeze şi zahărul scurs s-ar putea să fi avut un sens pierdut, pe care nu l-am înţeles. E interesant să constat că anul schimbării radicale (decretat a fi Anul Iepurelui) e valabil şi la mine. Credincios cum sunt, relativizez la maximum superstiţiile (în faţa cărora oftez, ce altceva să fac?).

***

Pe 10 februarie, scriitorul Adrian Alui Gheorghe a publicat la comentarii, aici, un frumos elogiu la adresa părintelui Iustin Pârvu – a împlinit 92 de ani! (Mi s-a făcut dor de Munţii Neamţului)

Astazi, 10 februarie, parintele Iustin Parvu, cel care traieste in muntii Neamtului, implineste 92 de ani! Te rog, draga Liviu Ioan Stoiciu, sa primesti acest text:

Schitul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, de la Petru Vodă, e relativ nou, locul a fost sfinţit în anul 1992, şi a apărut între colinele de la Haşca – zice lumea – în urma unui vis pe care l-a avut părintele Iustin care s-a întors, astfel, acasă. După cum e situat, la vreo cinci kilometri de drumul principal, pe o cărăruie slab pietruită, mai mult desfundată, supusă intemperiilor anotimpurilor, ai crede că părintele Iustin s-a ascuns de lume. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, pe drumeag trec încet, zilnic, cei mai mulţi pe jos, grupuri, grupuri de credincioşi care îl urmează sau îl caută pe părintele Iustin. Dar pînă şi drumul acesta e o penitenţă pe care şi-o îngăduie creştinul, căci orice efort e înnobilat dacă e pus în slujba unei ţinte înalte.

În „patericul egiptean” este o povestire care merită a fi povestită aici. Un bătrîn şedea în pustie, departe de orice sursă de apă cam la douăsprezece mile. Şi mergînd să aducă apă, zi de zi, cu mare oboseală, la un moment dat bătrînul s-a supărat: „Dar de ce e nevoie de această oboseală zilnică? Mai degrabă îmi mut adăpostul lîngă apă, ca să nu mai chinui, să nu mai obosesc…”. Dar zicînd acestea în gîndul său, simţi prezenţa cuiva în spate, pe urmele sale. Se opri şi îl aşteptă pe cel care venea în urma lui. Şi l-a întrebat bătrînul: „Cine eşti?”. Iar cel care venea în urmă i-a spus: „Sînt Îngerul Domnului şi sînt trimis să-ţi număr paşii… Şi cu cît sînt mai mulţi paşii, cu atît răsplata Domnului va fi mai mare”. Auzind aceasta bătrînul îşi mută adăpostul şi mai departe cu cinci mile de fîntînă, pentru ca răsplata să-i fie mai mare.

Prin sălbăticia drumului care duce la Schitul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, acolo unde vieţuieşte părintele Iustin, drumeţii pot să depună oricînd mărturie că simt prezenţa îngerului care le numără, cu folos, paşii.

La Petru Vodă aşezarea monahală e, de fapt, o „construcţie complexă”.

Părintele Iustin a întemeiat schitul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”.

Dumnezeu a pus munţii din jur, iarba şi apa, cerul cu stele pe care le vezi noaptea germinînd eternitate.

Iar oamenii cară cu ei, zi de zi, strop cu strop, sfinţenia.

L-am întrebat pe părintele Iustin dacă în vremea noastră se mai produc minuni: „Continuu, mi-a răpuns părintele. Dar ce minune mai mare, decît aceea că Biserica Română a trecut prin comunism, regimul care a declarat moarte bisericii şi biserica noastră a ieşit şi mai întărită…!? Ce minune mai mare decît aceea că închisorile noastre din perioada comunistă au produs atîţia sfinţi şi martiri care lucrează cu duhul lor, cu rugăciunea lor, cu exemplul lor la temelia României eterne…!? Zilnic se petrec minuni, cu fiecare om în parte, cu societatea în general, totul e să le vedem, să le înţelegem…”.

Ca să rămînem în istorie, trebuie să ne însuşim arta răbdării. O spune părintele Iustin care şi-a educat îndelung, în închisoare, răbdarea: „Răbdarea este axa pe care ne mişcăm noi…! Răbdarea face parte dintr-o smerenie, cu cît omul este mai mulţumit şi mai mulţumitor, mai satisfăcut, mai împăcat cu toată lumea, atunci îşi clădeşte destinul pe răbdare. Experienţa asta, a răbdării, te face din ce în ce mai tare, mai încrezător, îţi creează personalitatea”. Iar despre libertate, ca expresie a rămînerii în istorie, spune părintele Iustin: „Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit pămîntul ţării cu sînge de mucenici”.

Viaţa părintelui Iustin Pârvu poate fi pusă sub cîteva cuvinte sentenţioase din care se împărtăşesc toţi cei care îl caută:

Cîtă luciditate, atîta sfinţenie;

Cîtă sfinţenie, atîta putere;

Cîtă putere, atîta credinţă;

Cîtă credinţă, atîta omenie…

Adrian ALUI GHEORGHE