0
16 comments

Luni, 30 ianuarie 2012. Rămân solidar cu protestatarii din stradă, din Piața Universității din București și din orașele mari ale țării – la foc mic, e asigurată continuitatea lui ”Jos Băsescu!”, ”Jos Guvernul Boc!”, „Alegeri anticipate!”. A 18-a zi. Natural, coaliția guvernamentală a anunțat azi că nu vor avea loc alegeri anticipate, n-au decât protestatarii să se sinucidă. La fel, Băsescu a anunțat că nu demisionează (el are atitudine de personalitate planetară, se întâlnește cu mai marii lumii, cum să se uite la niște amărâți de români care-i cer să plece; de la Bruxelles a anunțat azi că sunt bani pentru plata celor 2.000 de „soldații instruiți” români în Afganistan și în 2012, în condițiile în care marile puteri militare și-au retras efectivele din lipsă de bani). Iar Boc a bravat în această seară, la TVR 1, că ar putea să indexeze cu maximum 5 la sută, „dacă vom avea creștere economică”, din aprilie, cu 50 de lei adică, salariile și pensiile (a cerut aprobare în acest sens de la FMI, conducătorul din umbră al lui Băsescu; să-l îmbuneze pe chefliul negociator-șef al FMI, „cel cu gaura în pantofi”, PDL l-a dus la Gura Diham la o petrecere). Umbra lui Ceaușescu crește de la o zi la alta: „mai dă-le 100 de lei, Nicule”… Nici Boc nu se gândește la demisie, deși le dă dreptate protestatarilor. E curios că susținătorii actualei puteri întind coarda și că nu se ascund în gaură de șarpe.

***

Azi, 30 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale. Viața politică românească de azi se confundă cu viața politică din timpul vieții marelui scriitor, ceea ce înseamnă că suntem un popor caraghios? Altfel, eu nu mă omor după Caragiale. Am și scris un text în acest sens:

Simpaticul Caragiale

1. Este Caragiale “repudiat” azi? Vorbiţi serios? De către cine, domnilor, că eu n-am cunoştinţă. Din contră, eu am impresia că “repudiatul” dumneavoastră Caragiale e ridicat pe umerii contemporanilor (de către noii interpreţi sensibili ai operei sale, nu puţini; unii, puşi în genunchi, drept scară) pe cai mari, în timp ce “mitul naţional” Eminescu (care vă enervează atât, dar… care “mit”?) e coborât, de fapt – din spirit autocritic neapărat colectiv “corrrrrrect” românesc-european… E chiar culmea să aflu că i se plânge de milă lui Caragiale, în genul “mediul cultural românesc îşi aminteşte mai degrabă cu neplăcere” de el? Poate nu înţeleg eu subtilitatea observaţiei întrebării “Apostrofului”. Regret, în plin “An Caragiale”, toate sunt lacrimi de crocodil: nu numai că nu e repudiat Caragiale, dar Caragiale-omul (las la o parte personajele sale, ipostazele în care s-a autoreprezentat) a fost, este şi va fi atotprezent, “atoateţiitor”, inclusiv în fruntea României! Fie şi ca premier nerepudiat – critic al altora, nu şi al său, neînstare să-şi descopere propriile limite. O Românie în care nu “mitul Eminescu”, ci “Mitică şi Nenea Iancu” sunt în veci şi la Putere… Sigur, sunt nedrept: mă refer doar la “moftangiul” Caragiale, la “miştocarul” de suprafaţă (care i-a dat identitate publică, perceput ca “satiric”, umorist ironic şi sarcastic), nu la nuvelele şi povestirile lui de profunzime, tragice (neignorate şi de comentatorii lui de ultimă oră). Vedeţi, fiind anchetat aici cu atâta cerbicie: dacă nu l-aţi fi pus împotriva lui Eminescu, v-aş fi mărturisit iubirea mea pentru Caragiale…

Simpaticul Caragiale şi antipaticul Eminescu (puşi cap în cap, dar complementari): plusul şi minusul lor produc energia autohtonă care ţine în funcţiune motorul critic şi autocritic în evoluţia şi involuţia “societăţii româneşti” şi a literaturii române? E o sursă de energie convenţională: să avem grijă cum o drămuim, cum o redescoperim “în mediul ei natural” la adevărata valoare, nu după interesele omeneşti conjuncturale, exclusiviste.

Totul se poate reduce şi la o chestiune de destin. Că în timp ce Eminescu a avut parte doar de vreo 15 ani de creaţie, Caragiale a avut parte de cel puţin 35 de ani (de 20 de ani în plus!) la dispoziţie să devină… Caragiale! Că veni vorba… Cine a fost mai câştigat? Eminescu, că a plecat definitiv de pe lumea asta la 33 (mă rog, 39) de ani, nefericit, sau Caragiale, care a trăit 60 de ani şi s-a bucurat de viaţă? Vorba vine… Zilele trecute am făcut un drum la Buzău şi, pierzând o oră vremea în aşteptarea unui tren-de-inimă, am descoperit o plăcuţă de marmură pe o clădire de lângă gară pe care scria că pentru un an, din noiembrie 1894 şi până în noiembrie 1895, I.L. Caragiale ar fi locuit aici! Am făcut ochii mari, habar nu aveam că I.L. Caragiale a locuit şi la Buzău! Buzăul avea pe atunci fix 19.427 de locuitori, mi-a spus poetul Marin Ifrim, bibliotecar, cu care eram, dându-mi să consult o cărţulie a lui Emil Niculescu (apărută în 1995 la Buzău), din care am aflat că la 15 ianuarie 1894 Caragiale a luat în antrepriză restaurantul din gara Buzău (în asociaţie cu cumnatul său, poligraful Teodor Duţescu-Duţu, căsătorit cu Eugenia Burelly; că aţi ghicit, în anul morţii lui Eminescu şi al sinuciderii Veronicăi Micle, Caragiale s-a căsătorit, la 7 ianuarie 1889, cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina; pe când Caragiale era director al Teatrului Naţional din Bucureşti). Restaurant din gara Buzău unde, ţineţi-vă bine, avea în subordine un fost bucătar la marele harem din Constantinopol – luat în antrepriză la o lună şi ceva după ce Caragiale a devenit membru al Societăţii Internaţionale a Chelnerilor din Bucureşti (din care avea să fie exclus la 24 ianuarie 1895, pentru neplata cotizaţiilor) şi după ce i s-a născut şi fiica Ecaterina! Preocupări înalte, oricum: auziţi, Caragiale membru al Societăţii Internaţionale a Chelnerilor, avea haz… În 1893, ştiţi, Caragiale a falimentat în Bucureşti o berărie pe Gabroveni, după ce i se născuse fiul Luca (Luky) şi, un an mai târziu o alta, Berăria Academică “Bene Bibenti” (unde îl avea ca subdirector pe poetul ftizic Ion Păun-Pincio)… Plin de datorii (insolvabil cică), în noiembrie 1895 Caragiale abandonează concesionarea restaurantului gării din Buzău, plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie “în grădina publică” pe creditorul lui (I. Goldfeld), după ce se înscrisese în Partidul Democrat Radical al lui George Panu… Toate acestea s-au întâmplat după moartea “adversarului” său Eminescu: “picat de fazan”, că “aşa a fost să fie”, de bine, de rău.

2. Eu nu mă recunosc aproape deloc în Caragiale: nici în omul-Caragiale (“spirit practic”, afacerist, descurcăreţ, oportunist, uns cu toate alifiile; a avut parte de onoruri, după cum a avut parte de o moştenire care i-a permis să trăiască în Germania, când n-a mai suportat viaţa literară balcanică degradată de la noi), nici în personajele lui simpliste, în alb şi negru, “nedezvoltat-realiste”, optimist-imorale “şi nepedepsite”, “fără tată, fără mamă, general-valabile” (Mircea Iorgulescu, în autoexil la Paris, atrăgea atenţia că şi francezii adevăraţi se recunosc în personajele “pline de caracter” ale lui Caragiale), mereu derizorii din opera lui “pusă în scenă”! Şi cu atât mai puţin nu mă recunosc în modelul “optzecist-caragialean” (din acelaşi secol trecut), al acelui Caragiale superironic pus la Bucureşti drept blazon, la vreo 70 de ani după dispariţia lui. În fluxul şi refluxul vremii, eu mă recunosc “emoţional” mai degrabă în Eminescu cel nepragmatic, visător, idealist, naiv, sceptic-negativist (sunt, totuşi, moldovean prăpăstios la origine). Că e şi mentalitatea de dramaturg şi prozator la mijloc (observator prozaic-pasiv al prezentului, imuabil), opusă aceleia de poet şi publicist (observator activ, inventiv, experimental, în căutare de construcţii metafizice, care îşi  regăsesc în trecut rădăcinile viitorului şi în viitor rădăcinile trecutului)? La un secol distanţă, “în plin postmodernism”, eu mă simt undeva la mijloc. “Permanent în aşteptare”, eu amestec genurile literare şi ideologiile, intuitiv, îmi place să stau “deasupra” provocărilor cotidiene, să mă implic principial în “treburile publice”, neangajat politic, şi să fiu totodată şi critic şi exaltat, ţinând cont de realităţile mele interioare. Că la nivel literar contează numai conştiinţa estetică – şi Eminescu şi Caragiale (ca rezultat al istoriei limbii române) au impus o asemenea conştiinţă, fiecare cu neajunsurile şi măririle lui? Lipsit de posibilităţi native de adecvare la “mediul înconjurător”, dacă eu îl prefer pe Eminescu, e treaba mea – având această opţiune “sentimental-intelectuală”, înseamnă că-l “repudiez” pe Caragiale?

Liviu Ioan Stoiciu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
16 comments

16 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Eu m-am născut şi mi-am trăit copilăria şi adolescenţa la numai 16 km. de Haimanalele lui nenea Iancu. Abia acum, spre bătrâneţe, am descoperit ce înseamnă importanţa acestui determinism geografico-spiritual: cred că bătrânul Caragiale m-a influenţat şi pe mine, prin nişte mijloace nevăzute.
    Am văzut la Ploieşti, în clădirea Gării de Sud, o plăcuţă comemorativă care atesta că restaurantul de acolo ar fi aparţinut chiar lui Caragiale.
    Excelent eseul despre el, doar că am impresia că Eminescu şi Caragiale nu se desfiinţează reciproc, ci, mai degrabă, sunt complementari. Tragedia noastră este că a trebuit să vină un grec care să ne spună cam pe unde ne situăm!
    Liviu, te numeri printre puţinii scriitori care şi-au (şi ne-au!) adus aminte de această zi aniversară!

  2. Mărturisirea, dragă poete Paul Spirescu, te onorează: „Caragiale m-a influențat” – născut cum ești nu departe de Haimanalele lui Caragiale. Istoria literară va trebui să rețină acest aspect.

  3. “in plin postmodernism …” este o formulare a la Caragiale, glumiti, nu ?

    Nici Caragiale nu a huzurit in ce priveste situatia materiala pana la primirea mostenirii, tarziu… dupa varsta de 50 de ani, in urma unui lung proces. M-a pus si pe mine pe ganduri acest gen de masochism, totusi, …ma refer la pasiunea de a deschide taman birturi, chiar daca birturile ii furnizau ‘material’ si ii serveau inspiratia. Oricum, a fost o personalitate complexa si contradictorie, a cunoscut din plin gloria si a fost repudiat, inclusiv de Academie. Paradoxul este ca desi s-a stabilit in Germania a fost departe de lumea prusaca, ref la temperament si sclipire, poate varsta si obligatiile familiale sa-si fi spus pana la urma cuvantul…cu siguranta si oboseala de a fi hartuit, dupa ce el insusi hartuise cu talent destui.
    Caragiale avea radacini aromânesti, dupa tata.

    Eminescu, coleg de redactie cu I.L.Caragiale la “Timpul”(4 ani) nu a fost nici pe departe un idealist, ci un vizionar, un analist atent si precis, as spune chirurgical, dar i s-a tras mai ales din cauza faptului ca a militat fervent pentru unitatea nationala. Fara un stimul exterior am indoiala ca cineva s-ar fi atins de Eminescu, stiut fiind ca avea un impact extraordinar atunci mai ales ca ziarist.

  4. Pentru mine, I. L. Caragiale pare mai degrabă un caricaturist. Am lucrat 4 ani într-un teatru profesionist. Piesele lui Caragiale sunt nişte clişee poleite precum foiţele de staniol. Nu au profunzime, însă conţin nişte droguri ciudate şi au danpurici în ele. Ion Băieşu, spre exemplu, are cam aceeaşi “tematică”…ca şi Caragiale, însă, cu un umor nebun,face ce face şi transformă defectele personajelor în nişte (d)efecte pozitive, ca să zic aşa. În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, amestecându-l cu Caragiale, nimic nu e relevant. Au în comun doar faptul că au fost contemporani şi că s-au cunoscut în bine sau în rău. În puţinii ani în care a creat, Eminescu a muncit cât toată scriitorimea de azi la un loc. vorba ceea, a fost şi “Împărat şi proletar”. Dacă vreţi să vedeţi un scandal mondial, insistaţi ca BOR să-l sanctifice pe Eminescu! Nu vreau să supăr pe nimeni. E doar o simplă intervenţie datorată faptului că numele meu e prezent în eseul lui Liviu Ioan Stoiciu. Nu voi răspunde la niciun răspuns…

  5. Merită, cred, menţionat recentul premiul al Academiei, oferit lui Gelu Negrea pentru Dicţionarul subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale. Teza autorului se regăseşte ingenios în arhitectura anti/simetrică impusă demersului – cea a melanjului sincretic dintre mentalurile tribalist şi social, actualizîndu-l problematic pe Caragiale. Şi “sentimentul românesc al fiinţei”, de la Chiriţa lui Alecsandri, la Adrian Severin-ul post-comunist.

  6. Printre sustinatorii actualei puteri se numara si cam de mult timp si Gittenstein- trimisul Marelui Licurici la munca de jos ( n-a putut fi numit ceva secretar in ADMinistratia Obama din cauza implicarii pe fatza in sustinerea unor companii producatoare de armament si avioane) care-si permite sa ne aminteasca de norocul care a dat si inca mai sta peste noi ca putem protesta fara a fi impuscati ca-n Siria, o sa va rog sa ma scuzati ca aduc aici un pdv absolut intemeiat :

    “Ambasadorul cu declaratia si-a obtinut postul de la Bucuresti in calitate de vecin si vechi prieten de familie cu Joe Biden. Si de generos… finantator al lui Obama, desigur. Intrebati 10 americani luati la intimplare ce cred despre posibilitatile intelectuale ale lui Biden si 9 vor pufni in ris. In cazul asta, cum credeti ca trebuie sa fie, la mansarda, vecinii lui Joe cu care iese el la table in fata casei, duminica dimineata, in loc sa mearga la biserica?

    Un ambasador al SUA la Bucuresti va putea fi declarat persona non grata atunci cind Orban Viktor va fi presedintele Romaniei si Matolcsy Gyorgy (care a zis alaltaieri: “FMI nu este comandantul nostru” si “nu ne milogim pentru bani”) ministrul Economiei de la Bucuresti. Pina atunci, orice interpretare a vorbelor personajului in chestie, avind in vedere ca e prieten cu Biden, e hazardata. Ar putea fi chiar si in sensul: “Vedeti ce facem in Siria? Ati vazut ce am facut in Yugoslavia, Egipt, Tunisia, Libia, Irak si ce pregatim Iranului? Think again, mioriticilor!”.

  7. “Da, nu avem nici urmă de ţinută sau de erecţie interioară. Deprimant e ca acum, cind ungurii se ridica impotriva barbariei (iarasi primii in zona), cind sfideaza monstrul totalitar la fel de demni si de bravi si de fara speranta ca in 1956, romanul se bucura stupid ca ungurului ii merge prost. Probabil ca il vor strivi bancile Apusului la fel cum l-au strivit altadata tancurile Rasaritului. Macar de-ar apuca si el, ungurul, sa spinzure de copaci citeva sute de bancheri si activisti socialisti, cum altadata a spinzurat comunisti, daca mai mult nu e posibil. Romanii oricum n-o vor face, indiferent ce li s-ar intimpla.

    Iar ziaristii si “analistii” de Dimbovita ori nu inteleg nimic (unii), ori sint doar niste jalnice cutii de rezonanta ale stapinului socialist de la Bruxelles (altii). Tot ce vezi e propaganda, aglomerare de etichete, diabolizare si character assassination: extrema dreapta din Ungaria, dictatura, lagare de munca, Orban fascistul, nazistul, rasistul etc. O imensa si nerusinata porcarie care nu trezeste nici un roman, de la vladica pina la opinca, din mahmureala in care vegeteaza in timp ce hienele dau tircoale.

    In timpul asta Romania a ajuns sa datoreze IMF, WB si altor generosi creditori 100 miliarde de euro (Ungaria are 72 miliarde datorii la un PIB egal cu cel al Romaniei) si de anul asta incepe plata datoriei. Cei mai batrini stim cum au fost platite cele 18-20 miliarde de dolari pe vremea lui Ceausescu si nu ne e greu sa ne imaginam ce urmeaza: o vale a plingerii pentru cel putin doua generatii de romani. Foame, frig, boli, oameni in zdrente, avorturi, prabusire demografica, emigratie masiva… Un lucru e sigur: distractia s-a terminat, a sosit nota de plata si datoriile nu mai pot fi rostogolite.”

    Nu stiu daca as putea sa nu fiu de acord cu vreuna din aceste multe si curajoase opinii 🙄

  8. atat a inteles domnu’ marcel (ifrim)… ca cineva ii “amesteca” pe Caragiale cu Eminescu …sa te iei cu mainile de cap? Nu, fiindca insul face exact ce pretinde ca altcineva ar face…il amesteca pe Baiesu aici incendiind contextul istoric ..apoi il troscoveste si pe Dan Puric, doar e toxic(!)…conform unei evervescente ciobite si contorsionate – dai in unul tipa doi – ..
    … maaare a fost Caragiale asta, e devastator, dom’le, sa nu raspundeti decat in fata marii adunari populare !

  9. drace, la Marcel Ifrim parca esti in laboratoarele Pentagonului !
    Bogdaproste, nene Iancule, ca ne-ai dat o paine de mancat!

    Noi care suntem, semi(Samy?)doctii, te pupam !:)

  10. De acord cu aprecierile domnilor LIS si Marin Ifrim in ce0i priveste pe cei doi mari romani Eminescu si Caragiale si care desi nici unul n-are o descendenta pur romaneasca s-au impus peste timp, ajungand adevarate repere ale geniului romanesc.
    Valoric, Eminescu il depaseste pe usuraticul Caragiale, diferenta dintre ei asemanandu-se cu cea dintre un cantaret de muzica de opera si unul de muzica usoara, sau dintre un actor de roluri principale si unul de roluri secundare, uneori mult mai usor de identificat si iesit in evidenta printr-o replica mai deosebita si plina de umor sau de tragism.
    Pana la caderea cortinei care-l va acoperi de aplauze pe cel dintai, al doilea va fi fost deja aplaudat , dar niciodata aclamat !
    Cam asa vad eu rolurile pe care le joaca cei doi pe marea scena al vietii literare romanesti, dar acum mai intervine si ura celor care s-au simtit si se mai simt inca din pacate atinsi de clarviziunea si actualitatea observatiilor sale !
    Daca Eminescu prin intreaga sa opera demonstreaza o mare dragoste de neam si tara si un curaj neinfranat(cat) de a ne arata cine ne sunt prietenii, dar mai ales dusmanii de moarte, Caragiale face acelasi lucru, aratandu-ne care ne sunt prietenii si dusmanii prin caricaturizarea metehnelor omenesti proprii oricarui neam, dar mai ales cel romanesc.
    O stare de fapt care nu poate fi magulitoare mai ales atunci cand
    realizezi ca ai trecut sau ai putea trece prin situatii asemanatoare.
    Procentual astazi cei care conduc destinele politice ale Romaniei vorbesc foarte putin de Eminescu si uriasele lui contributii la zestrea patrimoniala a neamului ( unii mergand cu nesimtirea pana la a-l dori aruncat cat mai curand in debaraua istoriei) dar vorbesc si ilustreaza foarte mult tarele societatii cu exemple din
    nemuritoarea panoplie carageliana.
    O buna masura in toate n-ar aduce-o clarificarea locului care-l ocupa fiecare dintre cei doi mari la o eventuala scara a valorilor, ci tocmai studierea si folosirea cu succes a operei lor, ce se dovedeste de o uluitoare actualitate mai ales in ultima vreme.
    Cand programele scolare arata asa cum arata de vreo 22 de ani incoace, slabe sperante ca vom putea beneficia ca natie de a fi avut norocul de a-i avea printre noi pe Eminescu, Caragiale si inca multi altii, daca astazi acceptam sa ne faca altii drumul prin viata 😉

  11. daca nu dadeai cu batul in balta nu te numeai Gurita !

    Eminescu are origine antideluviano-cirenaica, iar Caragiale azteca, magister dixit::)

  12. …curat ‘descendenta’, acum vaz, sigur la viitorul descalecat cu pachetelul ignobil n-o să uitati funda(lul)…

    ascendentul din tropic

  13. Scuze pentru confuzie !
    Pana la urma nici descendentii celor in cauza nu sunt romani curati, sau nu-s deloc 😉

    Tu de asta scrii asa… iepureste ?
    Ca sa nu faci greseli …

  14. In definitiv e explicabil : te uiti primprejur , vezi ca-ti lipseste ceva si tragi cu ochiul la altii 🙄