0
12 comments

Vineri, 4 februarie 2011. De câteva zile sunt singur-singurel acasă (ştiţi că eu locuiesc în apartament, la bloc, în Bucureşti, cu fiul meu; Doina Popa stă la Focşani cu mama ei paralizată la pat, nu va mai veni la Bucureşti decât peste trei săptămâni, a trecut deja una; tocmai a plecat duminică de acasă, din Bucureşti), Laurenţiu e plecat în Spania pentru câteva zile cu prietena lui. Mare minune (fiului nu i-a mers grozav în ultimii ani, a dat faliment cu firmele lui de lux). A profitat de o ocazie, şi-a cumpărat bilete de anul trecut la avion cu 50 de euro dus-întors la Madrid: nu-mi vine să cred, locuieşte la o familie de români acolo, practic e plecat într-un scurt sejur de plăcere între amici. Nici nu ştiu când a plecat miercuri de acasă, nu l-am văzut făcându-şi bagajele, eu dormeam. M-am trezit cu un SMS: „Am ajuns cu bine la Madrid. Acum ne plimbăm ca nebunii prin oraş şi colindăm cafenelele. Pupici spanioli”… Mă bucur nespus pentru el, are atâta nevoie de schimbare de mediu!

Mă resimt singur-singurel în casă, nu-mi găsesc locul şi mi se blochează mintea. Singurătatea e chiar o boală? Las la o parte faptul că am o problemă specială şi cu spălatul vaselor (de la Crăciun le-a tot spălat prietena fiului, Mirela, sau Doina Popa, când vine de la Focşani, la două sau la trei săptămâni), mă doare încheietura mâinii drepte fracturate, nu pot să strâng buretele de spălat vasele, plin de spuma detergentului, şi să răsucesc farfuriile, cănile. Dar n-am de ales. Rămas singur, conştientizez iar gravitatea singurătăţii, devenită o plagă a acestor vremuri, deşi comunicarea a crescut fulminant pe telefonul mobil sau pe Internet, parcă mai rău s-a agravat. „Si daca nu ai motive sa fii prietenos, cercetatorii ne dau motive: singuratatea este la fel de nociva pentru sanatate ca si 15 tigari fumate, sau ca o zi de alcoolism. E la fel de nociva ca sedentarismul si de doua ori mai nociva decat obezitatea”. Singurătatea ucide, arata The Guardian, citând cercetători de la universitatea Brigham Young, din Marea Britanie. Natural, degeaba m-am lăsat eu de fumat şi de băut de la 25 de ani, n-am scăpat de ceea ce era şi mai rău: singurătatea. Din prima tinereţe am suferit de singurătate. Vă asigur că e o boală incurabilă. Singurătatea te vulnerabilizează la maximum, sub toate aspectele… Să scapi de singurătate trebuie să fii în relaţii bune cu cei din jur, aud. Iar eu nu sunt în nici un fel de relaţii cu nimeni. Nici măcar în relaţii rele. Stau pe o scară de bloc de scriitori, cu niciunul nu am nici un fel de relaţie, nici rea, nici bună, rareori îi întâlnesc în lift, salut, salut şi atât (eu nu particip nici la şedinţele asociaţiei de proprietari). La locul de muncă (redacţia Viaţa Românească), la fel. Deşi Bucureştiul e plin de rude din partea tatălui meu (au fost 12 fraţi şi surori în familia lui de origine, doi au murit de copii şi unul a dispărut în URSS, dar ceilalţi opt au avut copii, care au copii şi nepoţi la rândul lor, toţi îmi sunt rude de sânge), n-avem nici o relaţie, habar nu avem unul de altul. Într-un fel, mie îmi convine această situaţie, să nu răspund mereu la telefoanele „rudelor” şi „prietenilor”, conştient îmi cultiv singurătatea… Îmi pare rău că fratele meu e tocmai la Adjud cu casa, o soră e la Focşani şi altă soră în Italia, la muncă, prea departe de mine, îi văd din an în paşte (şi cu copiii lor, nepoţi mie, nu sunt în nici o relaţie). Am ajuns până acolo încât am pus o pancartă mare în camera mea cu un citat din Emil Cioran: „De unul singur, chiar şi inactiv, nu-ţi iroseşti timpul. În schimb, aproape întotdeauna îl pierzi de pomană în compania altora. Nici un colocviu cu tine însuţi nu poate fi întrutotul steril. Ceva tot iese, trebuie să iasă, fie numai şi speranţa de a te regăsi într-o zi”. Vă daţi seama, cine o citeşte, se simte jignit… Toată tinereţea şi maturitatea mea m-am amăgit că singurătatea (pe care am conservat-o inconştient) mă ajută la masa de scris. Dar am momente când nu mai pot, nu mai vreau să aud de masa de scris şi citit, vreau şi eu să ies în lume, să uit, să-mi şterg memoria oriunde departe de Bucureşti şi să o iau de la capăt, întors acasă. Dar n-am norocul să dau cu tifla la tot. Tot amân ideea să-mi iau câmpii, să mă tot duc, ba dau vina pe o boală sau alta, ba pe inutilitatea unui asemenea gest la vârsta mea, ba pe faptul că şi acolo unde m-aş ascunde tot singur aş fi. Sunt convins că până la moarte nu voi scăpa de presiunea singurătăţii, că nu voi scăpa de ea „nici mort”. Cât am avut copilul mic, apoi şcolar, m-am luat cu obligaţiile legate de creşterea şi educaţia lui, mi-am distras atenţia de la singurătate. Acum, la 60 de ani (peste câteva zile împlinesc 61, nu-mi vine să cred; înlăuntrul meu nu depăşesc 33-35 de ani, o tot repet), s-a acutizat starea de neputinţă, mă simt o victimă a singurătăţii (probabil că şi singurătatea se simte o victimă a mea). Asta şi fiindcă n-am o „atitudine optimistă” faţă de viaţă: „Se stie de multa vreme ca o atitudine optimista si prietenii buni pot imbunatati semnificativ starea bolnavilor”… De unde să iau eu „prieteni buni”? Nu mai e cazul să-mi bat capul cu prietenii buni (altă boală), m-am lecuit. Cel mai tare mă îngrijorează studiile care „arata ca singuratatea creste riscul de a dezvolta boli degenerative precum Alzheimerul”. Dacă într-o zi o iau razna şi eu nu-mi dau seama, mi se pare că sunt normal… Bat în lemn. Totodată, cercetătorii spun că depresia face ravagii la cei singuratici: singurătatea „creşte riscul de depresie” – ce noutate! Interesant că eu am nevoie instinctivă pentru masa de scris de o asemenea boală degenerativă, cum e singurătatea (care implică tot ce e mai rău, de la depresie la Alzheimer). “Singuratatea este discrepanta dintre ce contacte sociale iti doresti si ceea ce obtii, aceasta discrepanta avand implicatii importante”, spune şi Chris Segrin, de la Universitatea din Arizona (arata Science Daily; daţi click pe acest titlu activat să citiţi tot textul despre singurătate). Asta înseamnă singurătate? Discrepanţa dintre ce contacte sociale îmi doresc şi… Dar eu nu-mi doresc nici un contact social! Sau înţeleg eu greşit cuvântul „social”. Adevărul e că sunt un sălbatic, am oroare de cuvântul „socializare” (pe Facebook mai răspund, dar la Twiter, Linkedin, sau Hi, tot felul de chat-uri, habar nu am ce sunt, de câte ori îmi vin din greşeală e-mailuri să intru în contact cu nu ştiu cine, le şterg din Inbox; mai nou a apărut Badoo, cu figuri care mai de care mai minunate; lăsaţi-mă, oameni buni, în plata Domnului, n-am stofă de corespondent, n-am timp de pierdut cu vorbe). De ce nu m-o fi ajutând singurătatea asta care mă sensibilizează într-atât, la premoniţii şi previziuni? Chiar.

Îmi dă un răspuns, ghicindu-mi gândurile, neobişnuitul scriitor-critic Tudor Cicu (îmi citeşte cărţile de poezie cu o curiozitate care dă senzaţia că vrea să-mi mai înmoaie din singurătate):

Tocmai despre premoniţiile si previziunile poetului vreau sӑ vӑ vorbesc, desi mulţi nici nu vor crede ca toate astea pot fi si adevӑrate. Sӑ vedem: Am încercat sӑ gӑsesc unele analogii (nu neapӑrat, la opera poetului analizat aici), ci între ceea ce spun criticii si gîndurile poetului a cӑrui carte tocmai am închis-o. 1. “muzica are ca tintӑ (si n-o atinge niciodatӑ) tӑcerea” (Dan Laurenţiu). Parcӑ nu l-am crede. Ori noi, doar percepem numai micile armonii? Sӑ vedem: “Tӑcerea e remediul tuturor relelor” – stӑ scris în Talmud. Vedeţi cum i se dӑ dreptate criticului? E mai credibil poetul? Sӑ vedem: “Acum, nu se mai întimplӑ nimic,/nicӑieri. Pe aici mama, sӑraca, nu mai înfige/toporisca în tocul usii , venitӑ de pe lumea cealaltӑ: Sӑ nu mai plouӑ cu pietre – nici/ mӑcar atît. Nici nu mai/Sunt atît de nervos cum eram înainte. Eu/Sunt cel care a scris aici,/mare: “Drumul spre fericire”, dar cine sa mӑ creadӑ?” (Drum stins). Pentru ca tot el sӑ-si raspundӑ în alt poem foarte exact: „ Nu esti singurul care se aratӑ/Speriat atunci cînd …” Atunci/cînd nu se poate obţine nimic decît prin înӑlţare”. 2. Suntem încӑ sceptici cӑ „elementul dominant (înainte de apariţia acestei lumi/era noaptea)”; precipitare, mister, emanatie de hierofant? Fostul enigmatic al spunerii, J.L.Borges, preciza: „Cîte un rӑzleţ vers fericit n-are cum sӑ ne umple de trufie, cӑci el nu este altceva decît un dar al Hazardului, sau al Spiritului; numai erorile ne aparţin”. Sau poate „e o tainӑ aici si nu pot, iatӑ, sӑ tӑlmӑcesc decît desfrunzidu-te frunzӑ cu frunzӑ”, cum ne mӑrturiseste Ionel Necula. Sӑ nu stie asta poetul? Sӑ vedem: „întii ea va lovi cu un bӑţ/pӑmîntul din jurul adӑpostului, unde e, stabilind dupӑ/sunet direcţia galeriei subterane si/abia apoi, acolo, o sӑ-si îngroape toate secretele…”. De ce n-ar face-o? „Nu,/ca aud bӑtînd în pereţi -cine o fi? N-o fi moartea?/O fi. Dar poate aud carii din bîrnele/pereţilor” (De-ale sufletului). 3. Lumea exterioarӑ (ca spectacol grandios) trece o singurӑ datӑ pe muchia zӑrii. Vӑ spune un critic pe care n-aveţi decît sӑ nu-l credeţi. As vrea însӑ sӑ-l aud acum pe spaniolul Antonio Diaz Tortajada spunînd: „frate/lasa-mӑ sa-ţi cînt mai întîi un solo de saxofon”. Altfel „cum poate sӑ facӑ omul sa atingӑ cuvintele Tale”, domnule Ion Murgeanu, cînd spuneţi: „Filozofii s-au întrecut sӑ taie firul în patru învinuind viaţa/ Poeţii i-au încilcit si-asa încîlcitele ei cӑrari de umbrӑ”. Litera se zideste în cuvînt sau cuvintele în sensul dorit de text? dupa cum sugera Gheorghe Iova cum cӑ „textul se întemeiazӑ”. Pӑi ce citim noi? „ Imi stingi amintirea, îmi prinzi flacӑra între doua degete. A doua zi o/reaprinzi: nu vezi, esti ca o lumînare împuţinatӑ./Dacӑ mai arzi mult, nu mai ramîne nimic. De aceea nu te ţin mult aprins…”Adicӑ… tocmai de aceea. Si înţelegem. Cuvîntul scris „este cel mai bun leac/împotriva smintirii”, cum aflӑm dintr-un alt poem. Si „te cutremuri. E exact/ce-am gîndit…”. Se poate spune cӑ am reflectat pe marginea unor poeme din „Pe prag (Vale-Deal), 2010, de LIS. Acesta e gîndul care limpezeste alte gînduri, cum si sugera E. Cioran.

PS. Vă invit să citiţi în format PDF revista Mozaicul de la Craiova (redactor-şef Constantin M. Popa), numărul 1 pe acest an, abia apărut, daţi click pe moza 1 ian 2011 final (şi iar click pe dreptunghiul apărut). Revista a fost însoţită de următorul mesaj: Bine v-am gasit!

Va trimitem numarul 1 al revistei Mozaicul. Anul acesta se implinesc 20 de ani de la infiintarea Editurii Aius, editura care a generat si sustine si minunata revista Mozaicul. Euforia postdecembrista va fi descatusat multe spirite ghemuite pana atuinci in toropeala visarii. ne place sa credem ca atunci cand s-a creat Aius a fost o descatusare de energii intelectuale. Daca ne gandim ca de atunci, editura nu doar a rezistat, ci a si crescut, suntem incurajati sa credem ca bazele au fost solide. Din 1991 si pana azi, alaturi de Aius au venit semnaturi rafinate, s-au dezvoltat colectii, s-au publicat carti care au insemnat si vor insemna ceva. Nu e mult spus! Tocmai pentru ca nu e mult spus, am convenit in redactia Mozaicul sa ne alegem o carte care ne-a placut din colectia Aius, dar despre care n-am scris din exagerate scrupule. Miscarea ideilor cuprinde asadar o selectie din titlurile Aius in lectura mozaicarilor! Cu pretuire,

redactia Mozaicul.

PS. 2. Ilustrez această pagină de jurnal online cu fotografii preluate de pe Facebook, din arhiva lui Lucian Valeriu (necunoscut mie; înţeleg, fotografiile sunt preluate liber de pe Internet).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
12 comments

12 Comments

Lasă un răspuns la Ruxandra Anton Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Hei, LIS… crezi că vreun poet participa la ședințele asociației de proprietari… imaginează-ți-l tu pe unul anume la o astfel de ședință! Uite, încă un singuratic cu antrenament.
    PS : Nu știu cât face 11 plus 7!

  2. Sărut mana, Andreea dragă – cunosc o poetă chiar care a fost administrator pe scara noastra de bloc, Carolina Ilica, era extrem de activă cu alt poet, Dumitru M. Ion, însoţitorul ei, la sedinţele asociaţiei de proprietari: până ce au dat amândoi de gustul banilor luaţi comision… Mă abţin să continui. Uiţi că stau pe o scară cu scriitori, vrând nevrând câte unul se duce la şedinţele astea. Lumea scriitorilor e complexă.

  3. A murit Vasile Paraschiv !

    Unul câte unul, reperele demnităţii româneşti se strămută în Cealaltă Lume…

    Va fi plecat mâhnit, pentru că prea mulţi dintre noi am crezut că prin căderea formală a comunismului problema libertăţii este rezolvată, am crezut că reconcilierea naţională înseamnă această devălmăşie în care trăiesc victimele, torţionarii şi mentorii acestora…

    Din păcate, lucrurile nu stau aşa; pentru a deveni lucrătoare şi ocrotitoare, libertatea înseamnă mai întâi dreptate şi are nevoie de mare îngrijire, este ca un desen pe care trebuie să-l umplem cu trupul unei culori…

    Nu a fost aşa, după 1989…

    Aidoma populaţiilor inocente, ne-am lăsat ademeniţi de mărgelele colorate ale oaspetelui parşiv, acesta fiind chiar fratele nostru, am fost surzi şi orbi la vorbele drepţilor, care pentru noi au adunat dragostea din milioanele de ani de închisoare…

    La plecarea acestui om pe care nu l-au putut înfrânge ori ademeni, îmi vine să exclam aidoma lui Moromete, dar schimbând câte ceva:

    Paraschive, Paraschive, nesătulule de libertate, mergi pe Cea Lume şi însoţit să fii de lumina pentru care ai suferit atâta, pe care ai cules-o cu migală din lacrămi şi din roua câmpurilor, roagă-te şi pentru noi, Frate Paraschise, noi cei locuiţi de un suflet de pripas…

    Dumnezeu să-l ierte şi să-i odihnească trupul trudit şi schingiuit…

  4. Ne-am nascut singuri,si murim singuri.Dovada ,ca in situatii limita,oamenii isi arata egoismul.
    Singuratatea este pedeapsa cea mai grea pe care divinitatea ne-a harazit-o ,ar spune unii.
    Eu ,simnt ca aveti o invidie arzatore pentru cei care ,indoctrinati,manipulati,sau cum ori mai fi ei, poarta in suflet inaintea tuturor,un DUMNEZEU.Acestea sant oameni pe care nu-i prea prinzi acaparati de singuratate.
    Habar n-au de existentialism,de conditia poetului ,scritorului,sau al lucidului(analistului) si de ce nu ,al nebunului.
    Ei cred in decalog,si daca nu-l incalca ajung in rai, aceasta credinta, ii feresc de teama de moarte.
    Poate deaceea ,aceasta „boala” cum o denumiti dl Lis, are radacini adanci in mentalitatea noastra ,a romanilor.Este probabil starea noastra de veghe,detasarea ii priveste doar pe cei care se ridica deasupra celor lumesti.Poetul ,este poate singurul care are aceasta stare,cauta conditia umana,indumnezeirea.Cel pe care divinitatea la ales sa ajunga la intelegerea aceste stari ,Eminescu,scria aceasta poezie-SINGURATATEA. Cat de profund ,adunad laolalta ,lucrurile si creatile LUI.Poate ca ,dupa cum spunea singur,”Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amor.”

    1. Cu perdelele lasate,
    Sed la masa mea de brad,
    Focul pilpae in soba,
    Iara eu eu pe ganduri cad.

    2.Stoluri, stoluri trec prin minte
    Dulci iluzii.Amintiri
    Taraesc incet ca greieri
    Printre negre, vechi zidiri,

    3.Sau cad grele, mangiioase
    Si se sfarma-n suflet trist,
    Cum in picuri cade ceara
    La picioarele lui Crist.

    4.In odaie prin unghere
    S-a tesut painjenis
    Si prin cartile in vravuri
    Unbla soarecii furis.

    5. In aceasta dulce pace
    Imi ridic privirea-n pod
    Si ascult cum invelisul
    De la carti ,ei mi le rod .

    6.Ah! de care ori voit-am
    Ca sa spnzur lira-n cui
    Si un capat poeziei
    Si pustiului sa pui;

    7. Dar atuncea greieri,soareci
    Cu usor-maruntul mers,
    Readuc melancolia-mi,
    Iara ea se face vers.

    8.Cateodata… prea arate..
    A tarziu cand arde lampa,
    Inima din loc imi sare
    Cand aud ca suna cleampa…

    9.Este Ea. Desarta casa
    Dintr-odata-mi pare plina,
    In privazul negru-al vietii-mi
    E-o icoana de lumina.

    10.Si mi-i ciuda cum de vremea
    Sa mai traca se indura,
    Cind eu stau soptind cu draga
    Mina-n ,mina,gura-n gura.

    Si pentru ca se apropie aniversarea zilei de nastere un sincer “La multi ani!”,iar pentru singuratate va-si sugera un leac. Cumparativa un prieten credincios,un caine.
    A venit îngerul şi mi-a spus:
    – Nu vrei să cumperi un câine?
    Eu nu am fost în stare să-i răspund.
    Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
    lătrătoare.
    – Nu vrei să cumperi un câine?
    m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
    inima mea
    lătrătoare,
    dând din stânga ca dintr-o coadă.
    – Nu vrei să cumperi un câine?
    m-a întrebat îngerul
    în timp ce inima mea
    dădea din sânge ca dintr-o coadă

  5. PS.Pentru dezidentul Vasile Paraschiv
    Singurul fost comunist,caruia i-am purtat un mare respect.
    S-ai fie tarana usoara,iar sufletul alaturi de martirii acestui neam.
    Dumnezeu sa-l ierte!

  6. “Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea.
    Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni.
    Eşti singur.”

    (Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pământeni”)

    Când iubirea dispare, asculţi orice ecou în care ai putea-o regăsi. Însă ecoul este doar în gândurile tale. Şi gândurile te crucifică.
    Şi nimeni nu poate să te dezlege de gânduri. Şi toate care-ţi sunt aproape le simţi străine.

  7. Ce spui tu, Ruxandra dragă? Singurătate înseamnă dispariţia iubirii faţă de semenul opus? Dar rămâi cu iubirea faţă de Dumnezeu. Nu, singurătatea are legătură cu nedefinitiul, cu viitorul care trece de pomană în fiecare secundă şi nu te alegi cu nimic.

  8. Marin Preda zicea, dar şi eu, într-un fel…
    Iubirea faţă de Dumnezeu e greu de simţit, dar dacă ai ajuns la ea eşti binecuvântat şi nu te mai simţi singur, ci împăcat cu toate…ştii că el este pretutindeni şi ţi-e de-ajuns.
    Singurătatea e o taină a omului, omul fuge în el însuşi şi găseşte un loc gol. Dar sunt multe de zis despre asta. Cu ce să ne alegem? Sunt atâtea minunăţii pe pământul ăsta încât ne-ar mai trebui câteva vieţi să ne bucurăm de ele. Dar ştim s-o facem?! Avem inima aia mare? Eu cred că nu…întotdeauna am zis că atunci când o să-mi dispară uimirea, voi fi un om pierdut. Uimirea e tot ce mă leagă de lumea asta şi, zic eu, e prima treaptă a iubirii.