0
8 comments

Vineri, 25 februarie 2011. Trag la pat, nu mai am chef să stau pe picioare – dar nu stau în pat fiindcă nu pot să dorm, „e o formă virală”, aflu. Peste noapte-dimineaţă mi-a fost frig în pat, sub „pilotă” (un fost sac de dormit cu care am urcat pe munte; frumoase vremuri de demult). În plus, nu mi-e foame. Nu mai am nici un chef de nimic, nu înţeleg de ce nu cad toropit, să dorm 12 ore… Tuşesc uşor (nu mă pot abţine însă să nu tuşesc) şi ce mai rău e că mă doare capul. Tusea şi durerea de cap le-am luat de la fiul meu şi de la prietena lui, care au suferit în zilele din urmă, acum ei pleacă împreună noaptea (pe la ora 3-4), fiecare cu sania lui fără picioare (o placă specială de plastic, în faţă cu mâner, de care te ţii; au lipit pe plăci perne, să mai înmoaie hopurile), în Parcul Carol. Coboară pe derdeluş (în Bucureşti e aşezată zăpadă şi temperatura se menţine sub 0 grade de câteva zile) de la Mausoleu, de pe deal, la vale. Soldaţii care păzesc Mormântul Eroului Necunoscut se dau şi ei pe derdeluş cu săniile-plăcile împrumutate de la fiul meu şi de la prietena lui. Ei îmi amintesc de ceea ce eu am uitat: că lumea trăieşte „la cea mai înaltă frecvenţă” şi se bucură de fiecare zi (descopăr asta, e drept, de câte ori ies din singurătatea apartamentului şi vin la metrou, când e aglomerat şi descopăr atâta preocupare în fiecare, mi-ar plăcea să ştiu ce e în mintea fiecăruia, în majoritate stau cu ochii în gol, iar femeile vorbesc pe telefonul mobil, las la o parte elevii, care sunt enervant de zgomotoşi, plus îndrăgostiţii, studenţi probabil, le admir norocul că se regăsesc unul în celălalt privindu-se în ochi), pe când eu trăiesc permanent cu senzaţia desprinderii de această lume, că n-am cu ce să mă mai laud. Eu trăiesc „în virtutea inerţiei”. N-am mai ieşit de două luni din Bucureşti, probabil că bateria maşinii, nemişcate din loc, s-a descărcat (altă cheltuială), am şi motivul mâinii drepte fracturate la încheietura mâinii (nu mi-a trecut), care să mă ţină în loc. Altfel, îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu locuiesc în aceste zile în Christchurch (unde sunt sute de morţi şi azi sub dărmăturile provocate de cutremurul devastator de suprafaţă; oficial, s-au anunţat 102 morţi identificaţi), în Noua Zeelandă, sau în Libia, unde dictatorul Moammar Gaddafi (pe conştiinţă cu atentate şi pe plan internaţional, nu numai în propria-i ţară) e  hotărât să moară ca un martir, după cum a declarat, împuşcându-şi conaţionalii care vor să scape de el (stă de 42 de ani pe tronul tribal al Libiei, de necrezut), sub scuza că e atacat de… drogaţi (unde am mai auzit noi asta?) şi de infiltraţi ai Al Qaida (citeşte, ai frăţiilor musulmane), închizând gura Occidentului. În Libia e un coşmar, au loc masacre, cu nevinovaţi aruncaţi în gropi comune săpate pe plaja Mării Mediterane, şi soldaţii care au refuzat să tragă în manifestanţii antiguvernamentali au fost executaţi (se ştie de 130). Fiindcă în Libia „colonelul” are şi susţinători, toată lumea se aşteaptă la război civil. Nu ştiu de ce îmi aminteşte acest criminal Gaddafi de Ceauşescu, de începuturile revoluţiei din România, de susţinătorii lui Ceauşescu. Să fiu sincer, eu m-am temut atunci, în decembrie 1989, de război civil – şi am avut un război civil, morţii revoluţiei, 1600, sunt rezultatul lui. În continuare îi cert pe astrologii care n-au prevăzut că în acest an vor avea loc asemenea evenimente tragice (din contră, au subliniat că va fi un an liniştit din toate punctele de vedere). Am totuşi această minimă mulţumire, că nu m-a scos nimeni din tabieturi şi că boala care-mi dă târcoale va fi una trecătoare. Azi am ieşit la Hathor, magazinul din metrou, să-mi cumpăr pâine pentru acest final de săptămână şi apă plată. Am „mătăhăit” apoi prin apartament, acasă, am încercat să mă achit de o obligaţie literară (n-o dau de gol că sunt superstiţios; întâi să apară unde îi e locul şi abia apoi să o pomenesc), azi era ultima zi dată ca termen de predare, am reuşit, dar mă simt epuizat.

***

Am primit la Comentarii o lungă reacţie la suspendarea scriitorilor care nu şi-au plătit cotizaţia la USR în ultimii doi ani, e scrisă parcă „în duşmănie”, incomodă, vă invit să o citiţi întreagă  – daţi click pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/02/ma-autodenunt-alo-domnu-boc-eu-muncesc-numai-la-negru-citesc-si-scriu-de-cand-ma-stiu-nu-vii-sa-ma-arestezi/#comment-37841). Aici reţin numai o parte a ei, de curiozitate. E scrisă de poetul Ancelin Roseti din Bârlad, născut în 1967, membru al USR (probabil că la Filiala Iaşi). E opinia lui, i-o respect. Personal, am o mai bună părere despre USR, care azi asigură locuri de muncă, „jumătate de pensie” în plus sau indemnizaţii de merit (inclusiv un Gabriel Liiceanu e beneficiarul ei). USR nu e un club select, în care să stea numai scriitori care-i cântă în strună lui Andrei Pleşu. Descopăr în continuare o nemulţumire de fond în rândul unor membri tineri ai USR, care ar trebui să fie luată în considerare de conducerea USR:

Fiind tot mai mulţi „scriitori”, şefii, şi aici ştim cam ce lupte se dau pentru şefie, vorbesc în numele unui număr cât mai mare de „breslaşi”. Adică în numele unei bresle puternice şi importante ― deci care cere mult. Şi ce cere?, că doar n-o cere îngăduinţă, indulgenţă şi binecuvântare. Nu. Bani şi drepturi, în numele culturii, prin care ne putem păstra, ca popor, identitatea. Ei, şi de aici, de la păstrarea identităţii, pune-te, tată, pe administrarea literaturii, la vârf. Poziţii sociale, poziţii sociale; lovele, lovele; relaţii, relaţii; sfori, sfori etc. Şi uite-aşa a ajuns această INIUNE, formată din:

1. simplii scriitori, cu adevărat talentaţi, unii dintre ei, dacă nu toţi, daţi uitării, pentru că aşa o cer vremurile, moravurile şi mentalităţile. Sau marginalizaţi până la os, din inocente raţiuni de invidie şi ură.

2. funcţionarii-sforari ― abia în această categorie putem întâlni, la un loc, indiferent de clasă, toate geniile literaturii române şi nu numai: (organizatori de bâlciuri şi manifestări culturale; suflători în buciumul oricărui partid aflat la putere, dar şi în goarna opoziţiei, dacă oportunismul i-o cere; trăgători la edecul socio-financiar; trăgători la parâmele aparentei prietenii de pe urma cărei să ai ceva de câştigat, şi nu puţin; carierişti călcători pe cadavre; lingăi cu ziua; sinecurişti de meserie; cei pricepuţi în a pune o vorbă bună; cei pricepuţi în a duce vorba de colo-colo ― nu codoşi, nu trădători, nu!; cei gata oricând să-şi dea viaţa pentru şef, numai cu condiţia să nu fie aduşi niciodată în această situaţie; dar şi cârjele, bastoanele, prietenii, cumetrii, cumnaţii, fraţii, socrii, vecinii de bine, etc.)

şi, in fine

3. cum ar spune Marin Mincu, „infanterie şi plevuşcă”: papagalii, impostorii, grafomanii, fanfaronii, mămăligarii, extratereştrii, căzuţii din lună şi cei care au crezut că, odată intraţi în Uniunea Scriitorilor, le va creşte în progresie geometrică talentul şi vor ajunge să fie recunoscuţi, citiţi, premiaţi, respectaţi, aşezaţi pe socluri înalte şi că lumea nu-i va mai privi ca pe nişte amatori ordinari, etc.

Mă mir că unii nu şi-au adus şi câinii, pisicile, oile sau alte animale cu viză de flotant în bătătura casei, în sânul acestei atât de primitoare şi călduroase Iniuni, pentru a le instaura, odată pentru totdeauna, ca membrii deplini, bineînţeles, întru păstrarea identităţii naţionale şi a rezistenţei prin literatură în faţa apocalipsei culturale.

În rândul celor suspendaţi pentru neplata cotizaţiei, or exista şi persoane care chiar nu au avut cei 100ron/an ― însă eu cred că motivele pentru care cei mai mulţi dintre ei nu şi-au plătit cotizaţia sunt următoarele: Cei din prima categorie, pe de o parte, s-au săturat să tot mai fie colegi cu cei din categoriile 2 şi 3; adică s-au săturat să mai fie compromişi, s-au săturat să mai fie duşi în derizoriu, s-au săturat să mai gireze, cu prezenţa lor, impostura şi ridicolul, s-au săturat de poziţia de galerişti, iar, pe de altă parte, unii dintre ei nu mai au, pur şi simplu, nevoie de avantajele şi de protecţia U.S.-ului. Şi până la urmă care ar fi aceste avantaje şi care ar fi această protecţie?

Nici nu ştiu dacă o fi sau n-o fi membru U.S.R., dar dau un exemplu, aşa, la întâmplare: ce nevoie ar avea de această Uniune un scriitor ca Andrei Pleşu? Jumătatea de pensie? Hm! Laudele, premiile şi blidele cu linte dăruite de cei din categoria 2, la picnicurile literare? Hai, dom’le, să fim serioşi. Unul ca Andrei Pleşu nu ar face decât să se compromită, intrând în U.S.R.

Celălalt motiv se aplică categoriei a treia de membri ai Iniunii: intrând cu speranţa de a căpăta ceva sau de a fi recunoscuţi pe stradă, în societate, în rândul breslei, sau mai ştiu eu unde, ca scriitori şi văzând că nu s-a întâmplat nimic, şi-au scuipat de trei ori în sân şi s-au lăsat la mâna lor, trecând această aventură la rubrica afaceri nerentabile.

Din categoria a doua rar vom vedea pe cineva plecând din Uniune. De ce? Păi ei sunt Uniunea. Şi nu peste mult timp îi vom auzi adresându-se, prin parafrază, membrilor nemulţumiţi: „Nu întrebaţi ce-a făcut Uniunea pentru voi, ci întrebaţi-vă ce-aţi făcut voi pentru Uniune!”. Iar aceştia vor da în cor socoteală: „Ne-am plătit cotizaţia şi v-am făcut jocurile!” „Ei, e bine. Mergeţi, spre case voastre, liniştiţi.” ― vor răspunde uşurate geniile.

PS. Vă invit să citiţi în format PDF o altă revistă literară de nişă, care apare la Mizil: Fereastra (redactor-şef Lucian Mănăilescu), daţi click pe revista februarie (şi iar click pe dreptunghiul apărut).

PS. 2. Ilustrez şi această pagină online de jurnal cu lucrări semnate Ion Aurel Gârjoabă (locuieşte la Curtea de Argeş, e născut la 22 februarie 1939), preluate de pe Facebook.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
8 comments

8 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Andrei Pleșu este membru al USR la București și are cotizația plătită, a primit un premiul al ASB pe care îl merita. Toți membrii USR care ajung la pensie, primesc indemnizația pentru care sau luptat „șefii” lor Uricaru, Manolescu, Vosganian și ne-șefii Radu F. Alexandru etc. De un poet Ancelin Roseti din Bârlad, născut în 1967 eu nu am auzit, n-am citit nimic și nu știu dacă e în categoriile 1,2, sau 3. Unii scriitori fac ceva pentru Uniune și breaslă, măcar țin un blog ca ăsta și informează lumea, măcar obțin niște lecturi publice, cluburi și cenacluri, organizează lansări și contacte internaționale, stau în anticamere ca să obțină bani pentru premiile USR și ASB și pentru reviste etc. Alții nu fac nimic, dar măcar aduc prestigiu USR prin simpla lor prezență. În fine alții sînt niște simpli lătrători care nici nu fac niciun proiect (decît poate în folos personal).

    Dacă poetul LIS are indemnizație de merit și poate, într-o zi, poetul Ancelin Roseti va avea și el, o va datora celor puțini care se implică. Dacă poetul LIS ia un premiu pentru cel mai bun blog pe 2010 e tot pentru că o colegă ca Lucia Verona s-a implicat, a inițiat acest concurs de una singură – cu un uriaș impact pe net. Și nu cere nimic în schimb. Nici măcar respectul vreunui confrate bîrlădean.

    Felicitări lui LIS pentru premiu și să mai filtreze prostiile pe care le primește prin prisma a ceea ce s-ar cuveni să știe despre USR ca membru în Coniliul ei de 2 legislaturi. O să mă interesez de opera și activitatea dlui Roseti ca să îmi dau seama în ce categorie este și cîți bani a atras pentru breaslă în raport cu cei pe care îi înjură.

  2. Domnule LIS,

    Începând cu un comentariu am ajuns la un articol (cei interesaţi îl pot citi şi pe blog-ul meu „Scriitorul de garduri”, în varianta corectată şi foarte puţin adăugită) în care am încercat să fiu cât se poate de obiectiv. Eu nu acuz pe nimeni, eu doar asta cred. Şi-apoi foarte mulţi scriitori ştiu şi vorbesc despre aceleaşi lucruri, însă pe la colţuri, nu în gura mare, că de… Deci nimic nou despre U.S.R şi membrii săi!
    În afara celor doi scriitori, Andrei Pleşu (ca un exemplu luat la întâmplare — dânsul mi-a trecut prin minte în acea clipă şi nici nu ştiu, şi nici nu mă interesează dacă o fi sau n-o fi membru al U.S.R.) şi Alex Ştefănescu (că de la replica sa am pornit comentariul), m-am abţinut să dau nume (de bine sau de rău), nu din făţărnicie sau de teamă, că făţarnic nu sunt iar teamă în zona aceasta nu am, ci pentru că nu am dorit să nuntesc nominal sau să colegializez, ca să spun aşa, scriitorii adevăraţi cu aşa-zişii scriitori. Aş fi riscat să le lezez prestigiul celor dintâi şi să le fac reclamă celor de pe urmă – pentru aceştia din urmă rostirea numelui, în aproape orice situaţie, este bine venită, e un pas înainte, mergând pe principiul american: de bine sau de rău, dar să te vorbească lumea, altfel nu exişti.
    De ce vi se pare că am scris acel comentariu „în duşmănie”, cum spuneţi? Nu sunt destul de vizibile găştile literare? Nu sunt destul de vizibile aranjamentele la premii ― şi când spun premii mă refer la partea lor materială, nu la bucata aceea de carton numită diplomă, care nu are nici o valoare şi nici o importanţă, indiferent ce ar scrie pe ea, cel puţin pentru mine ―, burse, plecări în străinătate, editări de cărţi etc. Nu ştie juriul, comisia etc., în genere, de astăzi cine va fi beneficiarul avantajelor oferite anul viitor? Ce jurii? Ce comisii? Cine sunt acestea şi cine le hotărăşte? Care sunt criteriile după care aceste jurii, comisii etc. fac deliberări? Despre multe dintre aceste lucruri a vorbit şi Dan C. Mihăilescu şi nu numai. Ba chiar şi sforarii sunt nemulţumiţi de sforile care se trag în lumea literară, că unii trag sfori iar alţi parâme. Nu Uniunea Scriitorilor, de pildă, a premiat o carte de debut apărută cu doi ani înainte de anul premierii, autorul ei (mare şi acesta, atât de mare că nici nu-i mai ştiu numele) aflându-se deja la a doua sau treia carte? Nu Uniunea Scriitorilor scoate cui vrea muşchii ei cărţi la editura Cartea Românească – unii autori, şi nu puţini, nici măcar nu sunt membri U.S.R., în vreme ce membrii ei îşi scot cărţile pe speze proprii? Ce locuri de muncă şi pentru cine a oferit Uniunea Scriitorilor?
    Eu, personal, intenţionam să reeditez, cu banii mei, la o editură din Iaşi, volumul de versuri „Îndreptările doctorului Faust sau Calea cea mai lungă” al lui Vasile Vlad, dar am abandonat acest proiect, găsindu-l, în cele din urmă, nefuncţional: neputând distribui tirajul, cărţile ar fi rămas închise undeva într-un dulap al maestrului. De ce nu face Uniunea aceste lucruri. Iar dacă va începe ceva în acest sens, cine vor fi cei de pe listă, invocându-se subiectivismul şi chestiunile de gust.
    Nu ştim cu toţii că se vorbeşte şi se scrie despre autori şi nu despre cărţi? Nu ştim cu toţii că sunt prezentate editurile şi nu cărţile? Nu cu toţii ştim că despre o carte sau chiar despre un autor se scrie la comandă, la plocon, la rugăminte. Nu toţi am fost, mai mult sau mai puţin, într-un fel sau altul, victimele lipsei de criterii şi de obiectivism? Invocăm subiectivismul? Păi şi subiectivismul are aplicabilitate obiectivă. Pare paradoxal. Ia să luăm un exemplu: Să ne imaginăm că eu nu accept la masa mea decât persoane cu înălţimea de cel puţin 2m. Aşadar, orice persoană mai scundă de 2m nu poate sta la masă cu mine. E o chestie subiectivă. Un criteriu subiectiv. Celor respinşi le voi face cunoscut acest criteriu: înălţimea de cel puţin doi metri, deoarece îmi plac numai oamenii înalţi de peste 2 m. E o chestiune de gust. Indiferent cine ar veni la masa mea va fi respins, dacă nu va avea peste doi metri. Bună, rea e o chestiune subiectivă pe care o aplic obiectiv. Numai că eu, în secunda următoare, accept să stea la masa mea o persoană cu mult sub 2m. De ce? Nu mai aplic acel criteriu subiectiv? Păi nu-l mai aplic deoarece persoana respectivă se numeşte, de exemplu, Boc şi e prim ministru şi-l primesc la masă pentru că am nevoie de el – ba mai mult îi şi spun că îmi plac persoanele scunde, criticându-i pe cei înalţi. Dacă nu ar fi fost prim ministru l-aş fi trimis la plimbare, amintindu-i de cei 2m. Asta nu se mai numeşte subiectivism, ci parşivenie, pupincurism etc. Aşa se aplică subiectivismul în literatura română. De aceea este şi atât de invocat. Ca praf în ochi; ca motivaţie, cică, onestă; ca uşă de urgenţă; ca hoţ neprins, negustor cinstit; totul să fie impalpabil, nemăsurabil, necontrolabil, deci să nu poată fi contestat. Păi dacă premiile Oscar s-ar fi hotărât în România, n-ar mai fi ajuns la Al Pacino, de exemplu, ci la Arşinel şi Stela Popescu, invocându-se subiectivismul juriului, format din alţi actori de tarabă. Nu mai spun că Al Pacino ar fi fost un nimeni pe lângă Jean Constantin sau alt actor de panaramă. Ai noştri ar fi fost buricul pământului. Ce Pavaroti ? Dolănescu…!
    Sau dacă s-ar aplica, printr-un exerciţiu de imaginaţie, în atletism aceleaşi criterii ca în literatura română am avea ocazia să auzim de mari sprinteri fără picioare. Slavă domnului, că aici nu poate fi invocat subiectivismul!
    Dar în occident există oare Uniuni ale scriitorilor? Cum or funcţiona ele dacă totuşi există? Tot aşa ca vămile şi uniunile româneşti?
    Dumneavoastră aţi vorbit de rău la adresa Uniunii, or, din câte ştiu, s-a hotărât ca toţi cei care vor vorbi Uniunea de rău să fie excluşi. Neavând salariu eu nu voi avea nici pensie şi, în consecinţă, nu voi putea beneficia nici măcar de acel avantaj, dacă se poate numi avantaj, cu legea „jumătăţii din pensie”. Şi nici nu am nevoie. Aşadar, ce avantaje şi ce beneficii aş putea avea, concret, eu, de pe urma Uniunii? De ce aş mai plăti cotizaţia? Şi totuşi am plătit-o, deoarece mi-a fost ruşine să spun că nu mai vreau, în aceste condiţii, să mă joc de-a scriitorul, de-a profesionistul (Conform statutului, membrii Uniunii sunt consideraţi profesionişti. Altă aberaţie. Sau ce înseamnă profesionist?, mie îmi scapă), de-a literatura. Aşa cum mi-a fost jenă să-l refuz pe Cezar Ivănescu când mi-a propus intrarea în Uniune. La insistenţele sale mi-am depus dosarul. Nu ştiam la vremea aceea atât de multe despre lumea scriitorilor. Speram. Astăzi, după atâţia ani, mi s-a topit speranţa.
    Să mă excludă pe mine din Uniune şi pentru dumneavoastră. Nu mai pot eu de Uniune şi de statul său.
    Vă doresc toate cele bune!
    S-auzim numai de bine!

  3. Domnule Gârbea,
    Vă mărturisesc sincer că încă nu am avut prilejul ca, din pricină de lectură, să ajung să vă tocesc cărţile şi nici să adorm cu ele la cap, neavându-le ― şi, oricum, ţinând cont că nici pe Balzac încă n-am reuşit să-l termin, ar mai fi ceva, totuşi, până să ajung la litera G. Aşa că nu vă faceţi inutil griji, deoarece nici eu nu am auzit de dumneavoastră, însă căutându-vă, imediat, pe internet v-am găsit. V-am văzut undeva numele legat de Anglia şi Franţa ― ceea ce mă duce cu gândul la faptul că despre dumneavoastră s-ar putea spune că sunteţi chiar un scriitor universal, intrat în conştiinţa occidentalilor, celebru. Mare păcat că n-a auzit nimeni de dumneavoastră. Acum da!, eu am auzit şi mă simt foarte onorat să ştiu că mi-aţi scris mai sus numele. Gata!, de-acum mă pot considera şi eu poet, chiar dacă voi avea, totuşi, mari emoţii până când îmi veţi da verdictul şi mă veţi încadra într-una din cele trei (sau mai degrabă două) categorii de scriitori contemporani, stabilite, scuzaţi cuvântul!, pamfletăreşte de mine. Apropo, dar dumneavoastră cam în ce categorie v-aţi încadra, aşa la o primă strigare? În orice caz, sper ca măcar în cea de-a treia să-mi găsiţi un loc, dacă nu cumva o veţi inventa, special pentru mine, pe cea de-a patra.
    Mai sus spuneţi că: „Andrei Pleșu este membru al USR la București și are cotizația plătită, a primit un premiul al ASB pe care îl merita.” Chiar? Vorbiţi serios? A luat Andrei Pleşu un premiu pe care-l mai şi Merita? Vai, nici nu-mi vine să cred! Tare bucuros şi onorat trebuie să fi fost dl. Pleşu! Herder-ul ca Herder-ul, că domnia sa a mai primit şi premiul Herder, dar să primeşti un premiu ASB e de-a dreptul fenomenal.
    Eu cred că mai bucuros ar fi Andrei Pleşu dacă ar afla că i-aţi dat girul prin acel „ÎL MERITA” de mai sus. Un asemenea verdict venit de la cineva de talia dumneavoastră nu e de ici de colo…

    L-aţi scos din anonimat, ce mai…! Păi dacă nu l-ar fi meritat nici Andrei Pleşu, în a cărui frază e mai multă poezie decât în versurile multor poeţi contemporani la un loc, cine să-l fi meritat atunci? Ce-i doi despre care scrieţi în revista Ramuri că: „(…) sînt doi dintre cei mai mari poeţi ai momentului, ei scriu în chip natural, atît de frumos şi de omeneşte, încît sute de confraţi ai lor care chinuie şi se se chinuie cu poezia ar trebui să facă un gest la fel de simplu şi de omenesc: să se lase de scris.” Ia daţi-le dumneavoastră un exemplu confraţilor! Deoarece văd că nu faceţi altceva decât să confirmaţi cele spuse de mine ― şi anume că noi nu avem scriitori mici, la noi toţi sunt mari. Dar, până să treceţi la faptă, sper că veţi mai face concesii şi cu alţi debutanţi. Mă refer la Luca Piţu, la Gh. Grigurcu, la Adriana Babeţi etc., chiar dacă nu sunt membri ASB. Scoateţi-i din anonimat, debutaţii, giraţii! Spuneţi şi despre ei că „MERITĂ”! Un asemenea cuvânt rostit de o „gură spurcată cu aur”, vorba „răuplatnicului” Fănuş Neagu, ca a dumneavoastră face mai mult decât un premiu Nobel.
    În speranţa că veţi spune şi despre mine, chiar şi în glumă, că sunt poet, deoarece un “Merită”, chiar şi ironic, ar fi mult prea mult pentru mine, nu l-aş putea duce, m-ar copleşi, vă doresc mult succes în literatura lumii şi revenire grabnică.

    Cu deosebită consideraţie,
    ancelin roseti

    P.S. 1. Mai sus spuneţi că veţi verifica câţi bani am adus eu breslei. Chiar nu vă daţi seama că plutiţi în derivă? “Nu întrebaţi ce a făcut Uniunea pentru voi, ci ce aţi făcut voi pentru Uniune!” — asta spuneam eu în pamflet. Iar dumneavoastră îmi spuneţi acum că veţi verifica câţi bani am adus eu breslei. păi ce facem o luăm de la capăt? Acum eu sunt în fliala Bacău, întrebaţi-l pe Calistrat Costin: am adus filialei două pungi cu alune prăjite în ulei, pe care le-am mâncat eu şi cu un prieten căruia ar fi bine să-i spuneţi “Merită” — şi acesta e tobă de carte.
    2. Aţi observat cum m-am semnat? Cu litere mici, în faţa dumneavoastră nu îndrăznesc să semnez cu majuscule. Deh, om complexat…!

  4. Minunate pamflete scrise de Ancelin Roseti! În plus, se pare că are şi dreptate! Dar răzbate şi multă durere din tot ce ne scrie.

  5. Primo: Felicitări binemeritate Domnului LIS, pentru cel mai bun blog/Jurnal pe 2010!!!
    Mă-n orgoliez că, aproape o lună (jumate din 2010, jumate din ist an), am fost şi eu promotor la commenturi, până m-au făcut nişte netrebnici nebun… şi nu mi-am mai pus mintea cu unii ca ei.
    Eu nu-i ştiu!… De unde, naiba, pretind unii ca(a)cei că m-ar şti ?… Au pus boticul prin lăturile unui pretins prezident de iuniune zonală, pesemne…

    Secundo, citez: “…și să mai filtreze prostiile pe care le primește prin prisma a ceea ce s-ar cuveni să știe despre USR ca membru în Coniliul ei de 2 legislaturi. O să mă interesez de opera și activitatea dlui Roseti ca să îmi dau seama în ce categorie este și cîți bani a atras pentru breaslă în raport cu cei pe care îi înjură.”
    Şi replic, astfel:
    Să-i fie ruşine enerugumenului care – neajungându-i prostiile debitate la Poşta redacţiei dintr-o “revistă de nişă” chiar de-i din capitală, dă ordin de cenzură altora, dar – pe el nu se deloc autocenzurează… Ba, am impresia (nu, am certeţa, convingerea!) că insul juisează şi-adoarme bine, numai după ce îi mai dă cu măciunca-n cap vreunui aspirant, vreunui biet “neica-nimeni” ce nu face parte din gârbea sa. (Să fie calm: eu nu l-am curtat, nici căta-l-oi, să-mi dea unul ca el acoladă de literat. Când eu trudeam Literele, puiuţul abia de era la azbuche… Ce îndreptare să-mi dea un repetenţel ca el?)

    Tertio: Domnule Roseti, ce v-am scris la ziua de ieri, e valabil şi la A de azi şi Pururea… Ştiţi că nu mereu am fost de partea d-voastre; dar – Aici, Acum! – m-aş dezice de mine, de nu aş fi al domniei-voastre aderent, la tot ce aţi relatat şi ieri, şi azi.
    Să le dăm şi altora ocazia să conchidă: ori cu Aferim, ori cu Inch Allah, ori cu Amin, după crez!

    PS la tertio: aţi avut, aveţi legături şi cu Universitatea “V.A.”, sau aţi optat pentru U.S. Bacău, doar pentru că vă e mai aproape ?…
    Ştiţi, ştiaţi că respectiva US e la fel de eficientă ca mai toate US-urile emanate din A-Mumă, adică nu fac nimic, decât pentru ei… Şi Nimic pentru Memoria unor scriitori precum Bacovia şi Alecsandri…
    Numai “aplică” şi bifează “programe” cu scaune goale…
    Dar, nu poţi să stai în post sinecurat copios de consilii locale, judeţene, chiar de nea MiCu, dându-le peste nas… , spunându-le că sunt idioţi şi criminali… , nu-i aşa ?

    Cu plăcerea de a vă fi re-descoperit (tinereţea, pana!), al dvs. Nicolae Ciobanu

  6. Prietene LIS, încep să-mi fac reproşuri mari că nu m-am concentrat asupra unui text pe care aş fi vrut să-l termin de ziua Dtale (n-a fost să fie!), şi în care mă refeream la admirabilul Dtale blog de scriitor. Îmi propuneam să analizez această activitate din mai multe puncte de vedere şi să insist asupra faptului că în decurs de un an de zile ai gestionat un text de cca 1000 de pagini-carte; că zilnic ai adus în discuţie aspecte diferite ale vieţii literare de la noi şi ai consemnat numele a numeroşi confraţi nu numai din Bucureşti, ci din toată ţara, estimând un număr de peste o mie de scriitori, ceea ce nu are precedent în publicistica noastră, din câte ştiu – şi dovedeşte un lucru ce aruncă în aer imaginea pe care te străduieşti să ţi-o creezi, aceea de ins însingurat, retractil, necomunicativ – când dovezile de cordialitate, de prietenie, respect, ataşament etc, etc curg practic neîntrerupt, din toate părţile. În fine, multe începusem să descâlcesc în textul meu… Şi nici măcar nu e prima dată când nu duc la capăt o iniţiativă legată de poetul, de scriitorul şi co-breslaşul LIS. Cu părere de rău constat că sunt din ce în ce mai multe iniţiative pe care nu reuşesc să le duc la capăt în timp util… Ca din textul dlui Gârbea să aflu că blogul în chestiune a fost premiat pe anul 2010. Sincere felicitări! (Dar de ce nu am aflat decât indirect?) Este recunoaşterea unei munci teribile, nu numai ca volum, ci din multe alte puncte de vedere. Măcar de-am avea mai multe bloguri de scriitor la acest nivel! De câteva ori, e adevărat, am intervenit şi eu cu unele comentarii.
    Îmi permit câteva cuvinte pe tema „Scriitorii ameninţaţi cu excluderea pentru 2-3 ani de neplată a cotizaţiei”. Ce-ar fi de spus, la obiect, fără multă sofisticărie? Că USR, fiind o organizaţie de tip sindical, membrii care nu-şi plătesc cotizaţia mai mulţi ani la rând, nici după ce au fost atenţionaţi în mod expres, se auto-exclud din USR. Şi, realmente, dacă aceştia, din indiferent ce motiv, nu ţin legătura cu organizaţia de breaslă, se poate deduce că apartenenţa la Uniune nu le este de niciun folos: material, social, moral etc. Şi imediat apare pe blogul Dtale, ca fiind foarte în centrul atenţiei, dl Ancelin Rosetti ot Bârlad, cu pamfletul dumisale. Cum nu se poate mai bun prilej pentru a-şi spune oful cu privire la Iniunea noastră, nu? Acum nici domnia ta, prietene Lis, poate nici eu nu suntem atât de slabi de înger ca să nu înţelegem un lucru simplu: dl A.R. nu doar că scrie un text pe care îl subtitrează pamflet, dar pamfletul chiar îi reuşeşte. Autorele are vervă, mobilitate spirituală, are inventivitate – are stil – şi nimic în plus nu se mai cere unui text autodeclarat pamflet. Numai că… numai că stilul e stil (dar pe de altă parte stilul e omul, mai ales când e vorba de scriitor!). Textul, cred, nu e scris „în duşmănie”, cum notifici – probabil că în felul acesta ai vrut să atragi în mod special atenţia asupra abordărilor incomode ale dlui A.R. Care pe mine nu mă iau deloc pe nepregătite. Chiar mă întreb: fiind vorba despre o Uniune cu 2.500 de membri, ne-am putea cumva iluziona că e vorba numai şi numai de scriitori de real talent, de mare talent, de genii? (Şi apoi, nu s-a spus în trecerea vremii despre unii cu insistenţă că nu au pic de talent şi s-a vădit mult mai târziu că meritau alt tratament din partea contemporanilor?) Faptul că dl A.R departajează trei mari grupări valorice – chiar amestecând criteriile: talent, moralitate, carierism, eficienţă, etc – când noi deja am aflat de la un autor pe care dsa îl numeşte, precum că „morala scriitorului este talentul său” că, deci, nu faptele (reprobabile) ale autorului contează, ci Opera etc, această departajare a dlui A.R., cu aerul că face în sfârşit ordine în debandada scriitorimii române, nu aduce nimic nou în discuţie; însă, ce-i drept, când într-o astfel de abordare – şi nu e prima, căci ”noi călcăm pe urma celor de dinaintea noastră…”, vorba lui Th. Mann – cineva lansează cifre, de pildă „70% sunt impostori, grafomani, veleitari…”, ( romancierul N.B, încă mai exigent-tranşant, dădea cifra de 80% – dintr-o dată te simţi incomodat, te întrebi în panică tu cărei grupări i-ai fost sortit? – în timp ce lansatorul cifrelor pare să se fi hotărât dinainte de care parte se plasează…
    Este, apoi, cum nu se poate mai nostim că doi condeieri ce declară că nu au auzit unul de altul se reped la jugulara preopinentului, chiar fără a avea un pretext valabil. În fapt, dl Gârbea are dreptatea lui, căci tocmai a pus pe tapet problema răilor platnici privind cotizaţia. Iar în reacţia la pamflet a subliniat faptul că Uniunea aşteaptă iniţiative individuale, acestea fiind regulile vremilor pe care le trăim: nu avem proiecte, nu avem bani. Pe când dl A.R. vade nedreapta rânduială din breaslă. De parcă dincolo, în societate, lucrurile ar sta exact invers…În rest, nimic nou sub soare: fiecare se descurcă după cum îi e firea, toate celelalte categorisiri fiind inoperente, simplă pierdere de vreme…
    Dar ce mai are importanţă azi? Când, paradoxal, toţi scriem dar nimeni nu citeşte, lucru pe care îl admite şi dl A.R. Au dl A.R., născut 1967, girat de marele poet prieten Cezar Ivănescu, încă nu a aflat că există eşecuri şi mai mari decât neprimirea unui premiu substanţial, ori nenumirea în vreo Comisie care acordă recompense şi premii? În Parlament e altfel? La CE e altfel? Dl A.R. ştie deja că o carte, inclusiv a teribilului poet Vasile Vlad, scoasă în 300 exemplare, nu se poate difuza. Dar se pare că încă nu ştie că poţi scrie un roman de 450 pagini, să-l publici pe banii tăi, după 10-15 ani de auto-constrângeri şi de amânări, să dai cartea cu autograf familiei celui despre care ai scris (din admiraţie sinceră, în răspăr cu dezinteresul general!) – şi familia respectivă să te duşmănească şi să te calomnieze, fiindcă nu i-ai lăudat la fel de tare ca pe eroul cărţii.. Că poţi să scrii o altă carte, despre un prieten, să i-o dedici – şi el să nu vrea să o citească, pur şi simplu… Că poţi să scrii o carte despre basarabia – şi cei de acolo să nu dorească lansarea acelei cărţi, pe banii tăi, acolo! Şi câte alte frustrări nu înfruntă zi de zi scribul acestor amarnice vremuri, când, vorba lui Cioran,”mă scârbeşte însuşi faptul că toată lumea scrie…”
    Gluma-i glumă, dle Ancelin Rosetti, dar să-l văd eu cu ochii mei pe insul care, chiar sub ameninţarea de a i se tăia mâinile, renunţă la scris. (Iar la plata cotizaţiei, ca singură dovadă a apartenenţei la breaslă, după cum se vede, unii renunţă fără multe fasoane…). L-aţi văzut pe omul care desena cu creionul ţinut între dinţi. Ţinem cu dinţii de scrisul vieţii noastre – este singurul lucru ce pare să conteze pentru scrib. Scrisul, singura promisiune de veşnicie pe care o poţi vedea cu ochii.
    Ion Lazu

  7. În calitate de nescriitor-acaparat-de-ce-scrie-şi-nepăsător-la-ce-alţii-mai-scriu (mama lor de blogurişti: toţi scriu pe “net”, da’nimeni nu mai citeşte pe nimeni!… Însă, fiecare are o dreptate-a sa pe care-o clamează cât-ce-poate!); dar – mai presus! – în calitatea mea de bolnav (numai!) al cetitului (bun-rău, … umoral-genial), salut şi Opinia domniei-sale Ion Lazu!

    Dacă Ţara Bîrsei (până la proba contrarie!) ne-a dat inteligenta LR, în plan literar (secular, epocal, pe şcoli, pe ani, pe cumetrii şi alte condeiereşti năşii), tot Moldova-i de frunte!
    De înstelat Bour!… Să-mi dea oricine-ar vrea Imn mai sublim despre graiul nostru, decât a izbândit Alexe(i) Mateevici…

    Dl Ion Lazu – uitând că nici înaintaşii săi n-au terminat-o-n pat caaalm (fraţii Costin, spatarul Milescu-Cârnu-Chitaiu’, Cantemireştii şi – de ce nu? – Emineştii), D-sa de mult se tot încearcă să dea herb şi patină scriitorimii ajunse mai numeroase decât ciopoarele ancestralului Bucur ori diurnului beical…
    Ion Lazu… Încă un Om care-a tras peste cap cămeşa de urzici a nerecunoştinţei de breaslă!… Aşa vă trebuie, Domnule Lazu (ca şi Acelor de-o Seamă, de-o Făptură, de o Mamă), dacă n-aţi avut tupeu să fiţi fie primul emanat (preşul-colac-de-wc-made-in-rfg), nici ulteriorii (care turnători, care prohabi-căscători, care… şi – mai toţi! – cu de ne.onoare legiuni la purtător), nici rîpantorii-de-fufe-kult-(boilor)-furnizorii…
    Veţi fi ce-aţi fost, Domnule Ion Lazu; şi, chiar nimic mai mult, decât un Om!…
    Vă Salut!
    Un cetitor… şi-atât.

  8. Bădiţă Culai, mulţumesc de vorba cea bună; totuşi, nu de mine e vorba, chiar dacă unii au rimat cazu-Lazu. Nu de mine e vorba, ci încerc să le explic unor merituoşi colegi mult mai tineri şi necăliţi-nehârşiţi într-ale vieţii literare precum că nu asta e esenţial, contextul în care ne desfăşurăm activitatea: că nu trebuie să ne umbrească sufletul ideea în sine că alţii ne-o iau mult înainte, ştiut fiind faptul că descurcăreţii îşi cheltuiesc toată energia spirituală în strategii ale plasamentului avantajos, astfel că ajunşi în faţa paginii albe nu prea mai au snagă creativă…. Riscul e că nemaifiind mulţumit de marginalizare, de pierderea locului ce crezi că ţi s-a înşfăcat prin malversaţiuni, prin inducţie te poţi trezi nemulţumit de tine, de ceea ce realizezi – şi de acum încolo încep să curgă nereuşitele. Vezi cazul atâtor poeţi de-ai noştri, care au pornit puternic dar s-au risipit prea curând. Nu e sănătos a privi la vecinul vremelnic, cu care nu trebuie să te consideri în competiţie. Scrisul e meseria însinguratului, care cată să se întreacă doar pe sine, de s-ar putea. Iar să începi comparaţiile cu ce se întâmplă în grădina celorlalte bresle, cum din motive strict retorice face dl A. R., e neproductiv, dacă nu o inabilitate ca atare. Păi ştie dl A.R. că binele pe care îl presupune în ograda Uniunii compozitorilor, departe de a fi roz-bonbon, e de fapt un dezastru? În fapt U, C. s-a scindat în nu mai puţin de 4 (patru) uniuni: a Compozitorilor, a muzicologilor, a interpreţilor, a nu-mai-ştiu cui: Şi nu doar atât: nici această sciziparitate nu a rezolvat animozităţile, ba dimpotrivă… nemaiexistând posibilitatea ca de vină să fie ceilalţi, acum iese la iveală faptul că aceşti breslaşi au interese ireconciliabile. Etc. La U.A.P, lucrurile stau şi mai rău, şi-au pierdut sediul, au fost azvârliţi în afara Bucureştiului, la fostele ateliere UAP etc. Nu are dreptate dl A.R, că intrând în clinciuri cu sforarii, te trezeşti singur. Ci trebuie să ştii de la început că într-ale scrisului eşti singur şi totodată de neînlocuit. Acesta fiind farmecul vocaţiei de scriitor.
    Devotat, Lazu