0
1 comment

Vineri, 5 martie 2010. „Baba” de azi a întors primăvara din drum – a nins  şi în Bucureşti, nu numai în nordul ţării, sunt 2 grade. M-am îndurat greu să ies din casă (trebuia, totuşi, să cumpăr pâine; e sfârşit de săptămână şi la Bucureşti rişti să rămâi fără pâine până luni, aici, unde locuiesc eu), să merg la Salonul de Carte, Presă şi Muzică de la Palatul Poştei (Muzeul Naţional de Istorie), ajuns la a XV-a ediţie, de neînchipuit. Un salon organizat în anonimat (prost organizat, nu numai nemediatizat, dar e conceput şi amatoristic), la care bucureştenii nu vin decât întâmplător. Anul acesta s-a depăşit limita prostiei oficiale, se vede de la o poştă că Ministerul Culturii din România e condus de un minoritar (care are o singură grijă, să promoveze minorităţile în România, nu cultura română majoritară). Îmi pare rău că trebuie să observ asta, ministrul Culturii române e un lider al maghiarilor din România şi e scriitor (se lăuda că  primit premiul Uniunii Scriitorilor la secţia minorităţi, la un moment dat; premii acordate exclusiv de minorităţi, românii nu-i citesc niciodată). Îl credeam băiat deştept pe Kelemen Hunor, dar nu e decât un minoritar obsedat de minorităţi, în război tacit cu literatura majoritară. E deprimant să vezi aici standuri separate pentru toate minorităţile (cu cărţi şi reviste „oficiale”, scoase de şefii comunităţilor pe bani publici; inclusiv în limbile minorităţilor) la care nu se uită nimeni! În schimb, să nu vezi editurile importante de limbă română. Sunt deja îngrozit – n-am văzut (99 la sută din ceea ce e expus la standuri) decât traduceri şi cărţi în limbile minorităţilor, nici o carte originală a scriitorilor români în viaţă, care să-mi atragă atenţia! Doar la standul Editurii Contemporanul am văzut câteva cărţi originale de eseuri şi critică ale scriitorilor români în viaţă (dar la preţuri inaccesibile pentru mine)… Cât o să mai continuăm aşa? Ce scriitori am întâlnit prin Salonul de carte? Pe Octavian Soviany (pregătit să plece de aici la un recital al unei poete tinere, Andra Rotaru), Florentin Popescu (de când a intrat în lumea criticilor, publicând cărţi de cronici, e năpădit de cărţi cu autograf şi nu mai ştie unde să le depoziteze; aşa că a donat deja bibliotecii din comuna unde are o vilă, 300 dintre ele), Mihai Prepeliţă (cu cetăţenie rusă, basarabeană şi românească; e şi pictor, aşteaptă să aibă salonul lui „muzeal” la Bucureşti) şi Gabriel Stănescu (era la standul editurii lui, „Criterion Publishing”, avea noutăţi editoriale, deşi abia s-a întors din SUA, unde îşi are familia; era preocupat de editarea unui nou număr din revista lui Origini). M-a mai oprit un tânăr poet originar din Oneşti, debutat în 2008 la Editura Limes, azi student, Mălin Stan… La un Salon de carte am întâlnit patru-cinci scriitori – am întâlnit mulţi sau prea puţini? Vedeţi ce am ajuns…

La un moment dat am auzit la microfon o tânără basarabeană, care a publicat în România, la Editura Triton, cred (acum, când scriu aici, mă ruşinez că nu am fost mai curios), o carte de suflet despre evenimentele de la Chişinău de anul trecut, din 7 aprilie, când a fost dat foc parlamentului de acolo. Mi-a atras atenţia, era o moldoveancă drăguţă, de un entuziasm nebun, dârz. Îşi lansa cartea în faţa a… cinci persoane oprite pe hol! Alţii treceau pe lângă microfonul ei şi nu băgau în seamă lansarea. Spunea că a sosit special de la Chişinău pentru această lansare, fericită că are o lansare în România. Şi m-am înfiorat, pus în pielea ei: a mers atât de la Chişinău, pe vreme rea, a plătit singură drumul, s-a îmbrăcat ca pentru o sărbătoare personală unică, şi-a făcut vise de preamărire la lansarea cărţii ei de căpătâi, şi ce a găsit la Bucureşti, la Salonul de carte? Câţiva gură-cască (sau prieteni mobilizaţi) opriţi să-i admire mai degrabă trupul tânăr îmbrăcat într-o „rochie cu decolteu verde, vaporoasă”, peste genunchi (avea picioare frumoase), în cizme de piele, decât ce spunea despre securiştii comunişti de la Chişinău! Sunt sigur că s-a întors la Chişinău rănită, nedumerită, supărată că a fost posibil să fie într-atât ignorată la o lansare „în ţara mamă”, la Bucureşti, pe care o credea nemaipomenită. Regret că n-am avut curajul să-i spun o vorbă bună, să o încurajez (în definitiv, nu mă costa nimic), să o asigur că în Bucureşti a dispărut inclusiv gustul pentru a participa la o lansare de carte originală, şi în general pentru citit şi cumpărat cărţi, că la târgurile de carte lansările sunt de regulă o bătaie de joc, ţinute pe fugă, la care nimeni nu ascultă pe nimeni (sigur, las la o parte lansările vedetelor din mafia culturală românească, aranjate din timp cu televiziuni şi găşti de admiratori). Nu mai subliniez că a fost o zi urâtă de vineri – şi de ce să ieşi la un Salon de carte când mai bine poţi să stai la televizor acasă sau să bei o bere cu iubitorii de neliteratură?


Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Societatea in care traim este de vina !Goana dupa timp si bani, te impiedica sa te mai gandesti si la o carte! La tv.politica si emisiunile de divertisment de doi lei, primeaza!Stai linistit,nu cred ca a plecat ranita,in sec. 20 peste tot este la fel! nu cred ca avea alte asteptari dela BUCURESTI!