Vineri, 18 martie 2011. Văd că specialiştii (astrologi, astronomi, numerologi) sunt convinşi că Luna Plină de mâine seară, atât de aproape de Pământ (Luna, la perigeu; are un ciclu de zece ani de apropiere de Pământ; aşa cum soarele are un ciclu de 11 ani de a se inflama, a exploda, a trimite plasme magnetice în cosmos; coincidenţă, se întâlnesc în acest an, 2011, apropierea maximă a Lunii de Pământ cu exploziile solare fulminante; chiar să nu afecteze Pământul?), nu are nici o influenţă alarmantă. Perigeul lunar nu trebuie să îngrijoreze pe nimeni, suntem avertizaţi. Geologul profesor Marcian Bleahu (ştiţi cine, preşedinte de onoare al Partidului Verde, fost senator şi ministru; ideolog în ecologia politică, fondator al Universităţii Ecologice) e ferm convins că nu există nici o legătură între seisme şi Lună (în orice stadiu ar fi Luna; cu atât mai puţin nu există legătură între cutremurul catastrofal din Japonia şi Luna la perigeu), doar mareele sunt efectele câmpului gravitaţional cauzat de Lună. 
„Nu este sfârșitul lumii. În 2008 Luna a fost mai aproape decât va fi pe 19 martie. Ce s-a întâmplat atunci? Nimic!”, susţine şi Mihai Dascălu, de la Observatorul Astronomic din Bucureşti. Şi totuşi… Ar fi mâine nişte probleme, spune un numerolog, Mihai Voropchievici, în legătură cu… lichidele corpului! Vor exista efecte pe care oamenii le vor simți, însă acestea vor avea legătură cu starea de spirit a fiecăruia, cu gândirea, dar și cu lichidele corpului. „Manifestările Lunii afectează lichidele corpului. Oamenii devin mai certăreți, mai irascibili… Fenomenul de Lună plină dirijează, absolut, sângele, urina, limfa, fluidele din noi la cotă maximă”, a susţinut Voropchievici. Aşa mai venim de acasă, Luna ne influenţează capital… Să dea Dumnezeu să nu ne mai trezim cu un nou cutremur devastator nici acum, nici pe 9 aprilie, când se aliniază Luna cu planetele şi se aşteaptă să se „rupă pisica” (am mai scris aici despre asta pe 12 martie; recitiţi, ce e mai rău abia urmează – daţi click pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/03/ce-e-mai-rau-abia-urmeaza-pe-9-12-aprilie-se-aliniaza-planete-sunt-semne-ca-va-izbucni-al-treilea-razboi-mondial/). Atenţie, atrăgeam atunci atenţia din titlu că se aşteptă declanşarea celui de-al treilea război mondial. Întâmplător, ieri, când Luna e la apropiere maximă de Pământ, Consiliul de Securitate al ONU a dat voie NATO să intervină militar pe cale aeriană în Libia, să atace mai exact Libia, să o facă praf (de ce, nu se ştie exact, probabil pentru alungarea dictatorului Gaddafi, care şi-ar masacra propriul popor; deşi mă tem că mai degrabă e vorba de creşterea preţului la petrol). 
Vârful de lance în această nebunie e Franţa (principala ţară vizată de Nostradamus, care va fi distrusă de lumea arabă în al treilea război mondial; bat în lemn). Coincidenţa e bătătoare la ochi. Vă reamintesc, oficial, că Italia s-a pronuntat – alaturi de Malta, statele europene cele mai apropiate de Libia si vizate de valul de refugiati – impotriva unei interventii directe, din cauza responsabilitatii si a efectelor secundare ale crizei. „Nu ma ingrijoreaza atat presedintele Barack Obama, cat mai ales anumiti sustinatori ai razboiului, care nu-si dau seama ca o interventie militara ar insemna al Treilea Razboi Mondial”, a precizat ministrul italian de Interne, Roberto Maroni. „O actiune militara puternica, in special din partea SUA, nu ar face altceva decat sa coalizeze celelalte state arabe, cu consecinte devastatoare. Eu as evita in toate modurile aceasta cale, mizand pe alte optiuni, cum ar fi un nou Plan Marshall”, a adaugat ministrul. Mie mi se ridică părul pe cap, NATO (având oficial mandat ONU), face acum planificarea militară de atac în Libia… Ce se va întâmpla pe 9 aprilie? Nu vreau să mă gândesc. Sunt prea multe coincidenţe acum cu Luna apropiată la maximum de Pământ şi care se aliniază pe 9 aprilie cu planetele – Luna ne tulbură minţile, nu numai sângele, limfa, fluidele din noi, la cotă maximă…
*
Rămân la aceste tulburări provocate de Luna plină acum… Mă mir, pe alt plan: că Luna apropiată de Pământ n-a tulburat azi umorile scriitoriceşti româneşti, din contră. Cel puţin nu le-a tulburat azi, în cazul meu şi al lui Horia Gârbea, ba aş zice că din contră, am avut parte de o „Oră de română” de ţinută, desfăşurată în coordonate de echilibru şi afecţiune colegială nesperate. Să nu influenţeze în rău Luna scriitorul român în aceste zile? Vă spun cu mâna pe inimă că nu ne-au fost tulburate umorile decât în sens benefic azi… Cum spun, la ora 13 a fost programată „Ora de română” (iniţiativă a lui UN Cristian, pus în slujba Uniunii Scriitorilor) la sala de festivităţi a fostului Liceu de filologie „Ion Creangă” (mă rog, azi e colegiu naţional) din Bucureşti, la care eu am fost prezentat de Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Horia Gârbea s-a arătat extrem de binevoitor cu mine (ar fi meritat să-l ascultaţi, să vedeţi câte de… important sunt pentru literatura română; şi eu nu ştiam) în faţa unei săli pline cu elevi şi profesori… Să fiu drept, nu ştiu prea multe, acest proiect al Uniunii Scriitorilor intitulat „Ora de română” a început în acest an şi se ţine de regulă la Sala Oglinzilor din Casa Monteoru (sediul USR), unde vin clase de elevi cu profesorii lor de română (s-au încheiat contracte cu licee din Bucureşti în acest sens). Sunt prezentaţi scriitori reprezentativi în viaţă, îndeosebi cei cuprinşi în manualele şcolare. Se pare că succesul a fost asigurat, n-am urmărit evoluţia acestei „Ore de română”, nu cunosc nici lista scriitorilor invitaţi-intervievaţi-comentaţi de faţă cu elevi şi profesori de liceu. Am aflat că Horia Gârbea a găsit o soluţie ideală, să ţină „Ora de română” chiar la sediul unui liceu de faimă, „Ion Creangă” – luna trecută l-a prezentat aici pe marele D.R. Popescu. 
Am urmat eu, în mod enigmatic programat, probabil profesorii de română de aici (atenţie, trei sunt autori de manuale alternative, în colective diferite) şi-au amintit că fiul meu a terminat Liceul Ion Creangă. A fost o încântare să redescopăr azi acest liceu, începând cu diriginta fiului, Carmen Ligia Rădulescu (autoare de manuale şcolare, în colectivul lui Mircea Martin, autoare a eseului critic „Hortensia Papadat Bengescu – Figura secretă din biografie şi operă”, apărut anul trecut), domnia sa invitându-mă imediat după Revoluţie la lansarea unei reviste literare a elevilor Liceului „Ion Creangă” (revistă care apare şi azi, în format de lux, domnia sa a rămas coordonatoare), intitulată „Trimbulinzii”. Redactorul-şef al seriei noi a acestei reviste, „Trimbulinzii”, Roxana Mihăilescu, care scrie versuri şi proză, ne-a înmânat numărul pe acest an (revista apare semestrial) – nu mai e ce-a fost, o revistă literară, s-a schimbat lumea, e o revistă de „mode şi mode(le)”. M-am bucurat să o cunosc, totodată, pe profesoara cu zeci de cărţi publicate Rodica Lăzărescu – care ne-a dăruit două din aceste cărţi ale sale, una scoasă prin Academie, dedicate lui I. Peltz, o surpriză totală, scriitorul I. Peltz nefiind deloc exploatat de literatura română (de altfel, am făcut şi o gafă; nu m-am gândit niciodată ce se ascunde în spatele lui „I.”, cum semna – am crezut că e Ion, prescurtarea la I., la prenume, la români, fiind exclusiv acoperită de Ion; nu, în cazul lui Peltz, I. înseamnă… Isac; habar nu aveam că e scriitor evreu; romancier şi nuvelist, cu o fiică mai degrabă cunoscută mie, artist plastic, vezi aici autoportretul ei; l-am citit pe I. Peltz întâmplător, numai în reviste literare)… 
Organizatorul „Orei de română” a fost distinsa profesoară Mihaela Ştefan, domnia sa a moderat manifestarea. După prezentarea neobişnuit de entuziastă a lui Horia Gârbea, am vorbit liber şi am citit poeme „accesibile” şi din ultimul volum „Pe prag (Vale-Deal)”. Am adus cu mine cele 13 volume de versuri publicate, pentru orice eventualitate. Am fost impresionat, sincer, de receptarea elevilor (născuţi după Revoluţie, nu?) – nu-mi vine să cred că în aceste vremuri de subcultură (bine pusă la punct de televiziunile de impact şi de Internet), poezia care se scrie azi în România le stârneşte interesul. Aş zice că totul a fost un succes, deşi eu mă tem de cuvintele mari. Le mulţumesc, încântat, celor ce au participat la „Ora de română” la Colegiul naţional „Ion Creangă” – elevi şi profesori…
PS. A existat şi un afiş al manifestarii (realizat de UN Cristian), mi-a fost trimis în format PDF, daţi click pe Afis Ora de romana Liviu Ioan Stoiciu (şi iar click pe dreptunghiul apărut), dacă sunteţi curioşi.
Nici macari Isac, Domnule Stoiciu, ci taman Iţic, precum se scria-n catastife, la naşterea lui, ca la orice copil evreu ce se dorea de părinţi a naturalizat român (ai lui fiind croitori emigraţi de pe nu ştiu unde, taman la Bucureşti).
Noi (poate nu şi generaţia d-voastre) l-am avut de clasic în viaţă şi am fi jurat că-i un Ion, nicidecum un Isac sau un Iţic, după pârdalnicul de I. … Şi, nici literaţii de-atunci nu ştiau, ori nu voiau să-l dezvăluie.
Dar, ce!… Parcă-i unicul evreu de vază al literelor neaoşe? Avea un humor a la Şalom Alehelm. Dar, nu mai e cetit, fiindcă nu-i… american, ca Bashevis Singer.
Pardon: am scăpat Alehelm, în loc de Alehem. Şi-am omis un „a fi”, înainte de „naturalizat”.
Sper ca vizita „de lucru” la Ion Creangă să vă fie-un semn bun, subt Lună cât mai deplină!
Semn bun? Să dea Dumnezeu să fie semn bun pentru toţi, că prea s-au adunat grijile astrale. Poartă noroc pomenirea sfinţitului Ion Creangă? Mulţumesc pentru completări, domnule Culai, sunteţi tare drăguţ.
Nici Isac nici Iţic, domnule Culai: Iţhac – aşa scrie în actele lui Peltz. Tatăl era născut în Pomodja, Austria, şi declara ocupaţia de chelner, apoi, când va face declaraţia de încetăţenire, pe cea de comisionar. Mama, Esthera, era casnică.
Nu s-a dezis niciodată de numele său, chiar şi-n vremuri când adoptarea unui nume autohton i-ar fi fost benefică, cu toate insistenţele lui E. Lovinescu de a-l „vârî în apele ortodoxe” ale unui nume autohton: „Ce importanţă are dacă mă cheamă Peltz şi scriu ca Balzac!”.
Nu era nevoie să fie… american, ci doar promovat în posteritate, măcar de coetnicii săi. Ce vă spune faptul că editura Hasefer a refuzat să publice singurul studiu (monografie) dedicat lui Peltz?!
Fiecare bărbat, femeie și copil trăiește sub o sabie nucleară a lui Damocles ce atârnă de un fir de ață foarte subțire, capabil să fie tăiat în orice moment printr-un accident, un calcul greșit sau o nebunie. Numărătoarea inversă a început demult, deoarece probabilitatea să se întâmple nu este zero absolut, asta înseamnă că într-o zi se va întâmpla.
Bucuros, de a fi pus la punct de o sursă de informare directă, elegant, feminin. Ce bine ne-ar fi prins un Internet bine documentat, nu doar nişte „cioturi”… Nu mă ruşinez a spune că şi prin I.Peltz am deprins plăcerea lecturii şi am participat la aventurile sale reale sau fabulate. Unele superb, gingaş ilustrate de Dna Tia. Memoria locurilor, măiestria portretelor, anecdotica sa, humorul te făceau să nu-i laşi cartea din mână…, să revii la unele pasaje.
În rest, am aceleaşi gânduri bune, pline de consideraţie, pentru toţi cei care nu doar au devenit ai acestui pământ şi neam, ci i-a adus un plus de valoare.
Hasefer… Avem aici un domn tare la locul său, care are vreo 12 cărţi scoase acolo, de nu mai multe: nu doar după… Acum, de vreun an-doi, adună râme din calea oamenilor (de fapt, beţişoare, sârmuliţe) şi le dă în iarbă. Mai vorbeşte şi se îmbrăţişează tandru cu reverberul care-i lumina biroul unde mai cugeta asupra speţelor, mai creiona o talmudă cugetare. În rest, nu mai face nici un rău, nimănui. Din păcate, nici sieşi vreun bine.
Hasefer… se pare că se comportă ca editorii autohtoni ce-ţi cer să-ţi amanetezi casa, viaţa, de vrei să publici la ei ceva. Că ei au nevoie de bani, nu de valoarea ta culturală. Ori, poate mă-nşel…
Drept floare, Doamnei L, acest fragment final din Z.Ornea, la Centenar I.Peltz:
„Romancierul a continuat să publice în felul lui nestăvilit. Au urmat ‘Moartea tineretilor’ (1936), ‘Pui de lele’ (1937), ‘De-a viata si de-a moartea’ (1939), după care interdictiile rasiale i-au paralizat condeiul. A revenit în 1945, cu ‘Israel însîngerat’, un roman ce evoca tragedia calvarului evreilor din anii prigoanei antonesciene, si, în 1949, ‘Avrumută se biruie pe sine’. A urmat o lungă tăcere, în care vreme scriitorul a cunoscut, ca victimă, închisorile comuniste. De abia în 1957 revine în librării cu romanul ‘Max si lumea lui’, apoi ‘Inimi zbuciumate’ (1962), ‘Fauna burzuluitilor’ (1965), ‘Instantanee comice si nu prea’ 1967), ‘Microbar’ (1971). S-a dedicat, în sfîrsit, memorialisticei, lăsînd posteritătii fermecătoare amintiri despre lumea literară prin care a trecut. ‘Cum i-am cunoscut’ (1964), ‘Amintiri despre…’ (1967), ‘Amintiri despre viata literară’, (1974). Dacă tinem seama că a scris si teatru, a făcut traduceri si a întretinut o neobosită gazetărie, căpătăm imaginea concludentă a unei opere demnă de mare stimă.”
Sunteţi, domnule Culai, mult prea subtil, iar eu mult prea puţin „iniţiată” în dedesubturile vieţii editorial-haseferiste, poate că alţii vor înţelege ceva! Deşi, de-de!, ceva idei îmi trec prin minte!
Chestia cu câştigul l-aş înţelege, dar nici măcar – nu o recenzie – UN SEMNAL că a apărut o astfel de lucrare?! Puterea de înţelegere mi-e depăşită (asta nu înseamnă că n-am imaginaţie şi că nu construiesc scenarii!). Recent, am reuşit să public (nu! nu la Hasefer! acolo am fost refuzată cu aceeaşi „eleganţă”) şi o antologie de texte publicate de Peltz în presa interbelică şi nereluate în volum, inclusic cronici, recenzii ale diverşilor la cărţile lui şi, tot aşa, rămase inedite. Dacă chiar vă interesează subiectul şi dacă veţi găsi o modalitate de contact, eu vă por oferi cele două cărţi. E felul meu de a cinsti memoria celor doi – tată şi fiică.
Cu interes, chiar plăcere, aştept să fiu contactat de D-voastră pe „nciobanu46@yahoo.fr”, spre a pune la punct „ce şi cum”…
Am deja o datorie morală (încă neîmplită, dar în curs de dospire) faţă de Dl Ion Lazu, la fel de binevoitor cu mine.
Cui mă cinsteşte, să fie sigur de reciprocitate!
Sărut-mâna!
Culai
Domnule Stoiciu , eu cred ca o sa vina sfarsitul gLumii ! 🙂 Adica , lumea a ajuns in acest punct datorita luarii in ras a tot si a toate prin vorbe desarte .
Duda lui Adam
„ Iar lui Adam i-a zis : „ Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale …” „
Geneza 3.17
1. Se ia puţin carbon , se modelează in timp un om , apoi i se suflă in nări suflare de viaţă necesară unui spirit viu .
Compoziţia se pune apoi la „copt” in ETER pentru a se putea ORIENTa .
Respiraţia-miros irigă creaţia divină , sistemul permiţând patru ramificaţii : văzul , auzul , gustul şi pipăitul .
Nici la stânga , dar nici la dreapta , exact la mijloc , se plantează pomul vieţii – nasul şi pomul cunoaşterii binelui & răului – gura . Atenţie , rodul gurii – vorba – este contraindicat chiar şi celor bine intenţionaţi , deoarece atrofiază intuiţia , generează epuizare energetică , stres , calomnie , manipulare , conflicte , bla-bla , katerincă , dictatură etc . .
La un moment dat omul adoarme . Se ia forma buzei superioare , se completează simetric , obţinând astfel nu o clepsidră sau o amforă , cum v-aţi fi aşteptat , ci o … femeie !
2. Glasul ispiteşte femeia . Ea observă ca rodul gurii atrage atenţia , se mestecă mai uşor ca alte alimente , ar fi chiar de dorit sa dea inţelepciune omului . Astfel îl duce de nas pe barbatul de lângă ea , care bineînţeles că „ pune botu` la provocare ”.
Nerespectarea unicului sfat al Bunului Dumnezeu i-a stat in gât omului şi a condus , prin dezvoltarea limbajului articulat in detrimentul tăcerii , intuiţiei şi al comunicării telepatice la căderea omului din rai , direct in balamucul graiului .
3. Logos = idee , informaţie , mesaj , cuvânt etc. .
4. Renumiţi cercetatori ai comunicarii , prin utilizarea celor mai moderne mijloace ale tehnicii actuale , inclusiv dispozitive de întoarcere in timp , au reuşit sa reconstituie prima propozitie articulată . Scurtă dar concisă , spre surprinderea multora , aceasta a fost : ” Iubiţel , fii draguţ şi du gunoiul ! „.
5. No comment !
http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=523%3Adincolo-de-limbaj&Itemid=54
„Muntele fermecat şi nemuritor al copilăriei”, cum spunea O. Paler amintindu-şi de vremurile cînd „se clătinau pădurile nemuritoare” ale poetului N. Labiş; ne-a dat ceea ce noi am considerat că ne aparţinea încă de pe atunci, acel „Olimp personal” cu al său miracol numit: cititul cărţilor. „Calea Văcăreşti”, de I. Peltz (nemenţionată de Culai), a făcut parte din copilăria aceea. Mult mai târziu (cam pe vremea studenţiei), am trecut şi eu pe Calea Văcăreşti. Îmi imaginam doar acel loc viran, întins şi trist, unde I. Peltz descria un han plin de bălegar şi de gunoaie; pe ambele părţi în chichineţe, locuiau evrei amărâţi: cismari, croitori, instalatori de electricitate, studenţi originari din îndepărtatele târguri dorohoiene, spălători de vase, cerşetori… şi ca imaginea să fie completă să cităm din I.Peltz: „un popor amestecat şi învins” (seamănă cu câte ceva din zilele noastre, nu?). Reţinem ce spunea un personaj, tapiţer (parcă), pe numele său Moriţ: ”Viaţa e frumoasă. Noi suntem păcătoşi. Uite, fetiţa mi-e bolnavă, mama la fel; las ţara asta în care m-am născut, las prieteni, rude – totul… mă duc la capătul pământului…” , ce par şi în ziua de azi cuvintele unuia de lângă noi. „Se vede că Dumnezeu a semănat, pretutindenea, suferinţe” – scria I.Peltz. Printre notiţele scrise la vremea copilăriei (când îl citisem de bună seamă şi pe I.Peltz) am dat şi de următoarea frază: „Oamenii săraci n-au niciodată dreptate” (parcă azi au!) şi nu ştiu de ce am subliniat următoarele , adnotând alăturat cuvântul „Poezie”: „Departe-departe cineva chinuia o armonică. Mâine vor muri câţiva noui ftizici în cartier şi poate câteva dansatoare vor intra în ospiciul de nebuni… apoi va muri şi nimeni şi nimic nu va tresări în univers”. Pe vremea aceea încă nu-l citisem pe Bacovia. Dar cât era el de prezent în tot ce scria I. Peltz! Ca să nu mai spun cât m-a urmărit multă vreme după aceea povestea lui Oişiie, pentru că avea Oişiie darul dumnezeiesc de a evada împreună cu ascultătorii săi, din prezentul sărac într-o cetate de vis… „Avea geniul invenţiei”, spunea desprea ea I.Peltz. „Calea Văcăreşti e un imens panopticum închipuit de o minte scăpată din hăţuri” (nota cineva la acea vreme), iar copilul Ficu (nimeni altul decât autorul), urmărea pas cu pas şi-l ruga pe bunicul său a-i povesti întruna despre acea lume. După atâţia ani de la acea lectură, o întrebare logică mă chinuie şi astăzi: pe măsură ce ne-am schimbat şi am coborât tot mai jos la poalele acestui „Olimp personal”, propria noastră copilărie depăşeşte graniţele unui miracol oarecare, devine, iată, unica mitologie adevărată a indiferenţei unora faţă de acest anotimp al infernului trăit. Şi ca să nu uite, am să le reamintesc versurile tânărului bard ucis de semenii care atât l-au pizmuit încât au ţinut dinadins să-l piardă la numai 21 de ani: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai/Stau câteodată împietrit şi mut/Să-nţeleg o clipă neînţelesul grai/Plin de jalea unui veac trecut…”
Culai, de fapt, n-a menţionat nici o operă. S-a folosit doar de un citat final din Zigu Ornea, la Centenar I.Peltz, in: RoLit. 2009, parcă vara.
„Calea Văcăreşti”, roman anterior perioadei invocate, apărea în acel Remember la Centenar. Precum şi menţiunea că anecdotele live din scrierile petillantului hronicar literar, au fost exploatate şi de alţi postbelici scribi, de obicei şi critici nenotorii în vânarea celebrităţii, fără ca neapărat să precizeze sursa.
Mai ales, după ce duhul său plecase să susure în sânul lui Abraham. Şi mai nimeni n-a fost interesat să-l pomenească.