0
7 comments, 1 share

Marți, 21.02.2012. Am lăsat să treacă trei zile de când am aflat că a murit CMI – Cornel Mihai Ionescu. Am sperat să citesc măcar un amărât de ferpar (un necrolog) pe site-urile Asociației Scriitorilor din București (unde era membru) sau al Uniunii Scriitorilor, care să confirme dispariția lui. Nicăieri nu s-a scos o vorbă în mediul scriitoricesc. A fost îngropat pe 19 februarie, a murit pe 16 februarie, nici măcar un site cultural n-a consemnat plecarea lui CMI dintre noi. Nu pot să cred că o personalitate debordantă ca a lui a plecat în deplin anonimat și că scriitorii habar nu au. Cum am putut să ajungem atât de rău, să ignorăm și moartea unui asemenea scriitor? Cornel Mihai Ionescu era chiar o minte strălucită. Un mare hermeneut. Profesor la Universitate, la București, avea slăbiciune pentru literatura comparată (era atât de citit și de informat, că uimea Occidentul; sigur, în România era ținut mai degrabă cu capul la cutie). A fost colaborator permanent și la Cronica ideilor la revista Viața Românească, după Revoluție (eu lucrez în această redacție din toamna anului 1991). CMI ne vizita permanent la redacție și întârzia la discuții savante cu scriitorii ce se nimereau a fi în birouri (între timp au dispărut, Cezar Baltag și Al. Paleologu, amândoi șefi, de exemplu, sau Marin Mincu; ce vremuri), știa că el e cel ascultat și i se oferea câte un subiect, pe care-l dezvolta fabulos… Mereu surâzător, efeminat (avea o viață intimă mai specială, din câte am auzit), cuceritor. Ne înțelegeam din ochi, se vedea că aparținem aceleiași zodii. Îl simțeam aproape, cu atât mai mult cu cât știam că e profesor asociat la Facultatea de Filozofie din București. Dar era și un traducător renumit… A murit și CMI (cum îi spuneam toți în redacție). Abia împlinise 71 de ani, pe 11 februarie, născut în 1941 la București. Era un eseist cu totul aparte, extrem de pretențios cu corectura, eu trebuia să-i citesc și de trei ori un text să fiu sigur că nu i-am scăpat vreo subtilitate… De ziua mea de naștere, pe 19 februarie, am citit pe Gandul.info că „A murit profesorul Cornel Mihai Ionescu” (semnat de Clarice Dinu): Unul dintre cei mai importanţi comparatişti români, conferenţiar universitar doctor Cornel Mihai Ionescu, a murit pe 16 februarie, fiind înmormântat astăzi la Cimitirul Andronache din Bucureşti. A predat la Facultăţile de Litere, catedra de Literatură comparată, şi Filosofie ale Universităţii din Bucureşti. Cornel Mihai Ionescu , CMI, cum i-au spus generaţii întregi de studenţi, s-a născut la 11 februarie 1941, la Bucureşti, într-o familie de intelectuali, înrudită cu Vasile Voiculescu. A absolvit Facultatea de Limbi străine din Bucureşti, secţia italiană-spaniolă, aleasă, după cum el însuşi spunea într-un interviu, “prin excludere”. “Am exclus (din cauza dosarului meu „fetid” – cum l-a calificat un cadru cultural), studiul oficial al pianului (printre competitori se aflau doamne, „domnişoare” din protipendada „roşie”) şi „filozofia” (pentru că „nu aveam vocaţie pentru profesia de „propagandist de partid”, cum i-a comunicat T. Vianu tatălui meu)”, spunea Cornel Mihai Ionescu, într-un interviu de acum un an, publicat de oglindanet.ro. În 1958, tatăl său a fost arestat de autorităţile comuniste, moment care i-a marcat adolescenţa. După absolvirea facultăţii însă, nefiind membru de partid, nu a putut depăşi gradul de asistent universitar până în 1990, când i s-a propus un curs de hermeneutică la facultatea de Filosofie. A fost pensionat în 2006, însă a continuat să predea la Universitatea creştină “Dimitrie Cantemir”. A scris Generaţia lui Neptun (1967), Palimpseste (1979), Lorrain (1983), Cercul lui Hermes (1998). A tradus Ugo Foscolo, Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis (1966), Dino Buzzati, Marele portret (1969), Umberto Eco, Opera deschisă (1969), G. Della Volpe, Critica gustului (1975); Jaques Derrida, Diseminarea (1997. Din anul 1996, a coordonat colecţia de filosofie contemporană, Mentor, a Editurii Univers Enciclopedic. Citesc și pe Crispedia.ro despre CMI: Este fiul Elenei (născută Stoica-Mavromati) şi al lui Mihai Ionescu, avocat şi diplomat. Absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti (1959), Ionescu a urmat în perioada 1959-1964 cursurile Facultăţii de Limbi Romanice şi Clasice (secţia italiană-spaniolă) a Universităţii bucureştene. Şi-a luat doctoratul în 2002 cu o teză intitulată Hermeneutică şi apofază în barocul european şi în gândirea lui Dimitrie Cantemir. Este asistent (din 1964), apoi lector (1967) şi conferenţiar (2002) la Facultatea de Litere a Universităţii bucureştene, în cadrul Catedrei de literatură comparată… Și despre opera lui eseistică-filozofică: Pornită din sfera esteticului, gândirea critică a lui C.M. Ionescu se manifestă retoric prin aglomerarea barocă de tensiuni speculare şi paradoxuri semantice, într-un proces halucinant de „ardere” şi depăşire a logicii tradiţionale în direcţia unei viziuni „hermenoetice”, în care forma cea mai subtilă a „explicării” şi „dezvăluirii” este „încifrarea” şi „încriptarea”. Dublul sensibil al acestui vertij teoretic este poezia, cu pulverulenta semnificaţiilor şi ambiguităţile sale creatoare. Relaţia dintre poet şi gânditor este abordată de Ionescu printr-un „discurs oblic” – strategie proprie fenomenologiei sacrului – care presupune circumscrierea obiectului prin învăluirea sa în cercuri hermeneutice succesive. Schizomorfia teoretică heideggeriană a „gândirii” şi „numirii” – avatar al angoasei existenţiale – se resoarbe, astfel, în „linişte”, în certitudinea calmă a „chemării” pascaliene a sacrului, care împacă neliniştile şi tensiunile existenţiale în actul de reculegere şi meditaţie asupra Fiinţei supreme – Dumnezeul creştin (http://www.crispedia.ro/Cornel_Mihai_Ionescu). Dar un text remarcabil, scris în acest an, la aniversarea zilei de naștere a lui CMI, e cel al lui Cristian Bădiliță, publicat pe site-ul lui deja cunoscut, Oglindanet.ro (revistă de informație și de analiză cultural-religioasă) – dacă aveți timp, citiți-l, merită cu vârf și îndesat, dați click pe http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=572:un-dandy-subversiv-cornel-mihai-ionescu&catid=159:aniversare-cmi-70&Itemid=37 . Citez din el: „Dintre colegii săi de generaţie, CMI se înrudeşte, de aproape sau de departe, cu Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu, Sorin Mărculescu, Luca Piţu. Dar ştiu, din sursă directă, că deasupra şi mai drag decât toţi, i-a fost Ion Negoiţescu”... Nu l-am mai văzut pe CMI demult, din 2006, de când eu am fost destituit din funcția de redactor-șef adjunct de la Viața Românească de N. Manolescu, fiindcă am îndrăznit să public jurnal incomod de Paul Goma (iar CMI n-a mai trecut pragul redacției. Era afectat de supărarea mea de atunci? Știu că s-a solidarizat public).

PS. O contribuție nesperată la cunoașterea lui Ion Nicolescu (a dedesubturilor vieții și operei lui) o aduce Ion Adrian, care publică la Comentariile paginii mele de jurnal online din 17 februarie 2012, pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/02/avem-o-guvernare-depasita-din-toate-punctele-de-vedere-poetul-boem-ion-nicolescu-s-a-stins-la-buzau-mai-mult-murim-decat-traim/#comment-70798 amănunte extraordinare și poezii (inclusiv puse pe muzică). Nu numai buzoienii vor interesați, sigur.

PS. 2. Protestatarii în Piața Universității din București au continuat și azi (a 39-a zi) să scandeze Jos Băsescu și Alegeri anticipate. Actualul premier Ungureanu-SIE nu e agreat aici (în condițiile în care Parlamentul nu mai funcționează, ar trebuit să se declanșeze alegeri anticipate, nu?).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
7 comments, 1 share

7 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Omul nu-i mai mult decît frunza ce pică din coroana codrilor lumii. A hrănit – vajnic-modest bucătar – viaţa unui Pom, spre a se bucura şi ea de un pic de rod… Apoi…, apoi omida, viermele, parazitul sau ceasul rău ori cel de neîntors… Punct.
    Un neam, un popor, e numai un ram la bunul plac al istoriei mereu cu jertfe alimentată.
    “De rupi din Codru-o rămurea, ce-i pasă Codrului de ea…”

  2. “De rupi din Codru-o rămurea, ce-i pasă Codrului de ea…”

    De rupi din trunchi cate-un Codrean
    Te-alegi cu sefi straini de neam ! :mrgreen:

  3. Poete LIS, Dumnezeu să-l odihnească pe exegetul de aleasă stirpe Cornel Mihai Ionescu, pe care nu l-am cunoscut decât din vedere şi din ce-am citit. O singură dată ni s-au încrucişat paşii, în redacţia Vieţii Româneşti. Un fragment de jurnal, referitor la Cornel Mihai Ionescu:
    5 iulie 2006. (…) Dar primul după mine venise la redacţie Mircea Cîrstea, care foarte cordial îmi mulţumeşte pentru cronică. Este foarte onorantă, zice. Şi sunt primul care scrie despre el, naşul lui literar, cum ar veni… Îi spun că aşa trebuie procedat cînd îţi place o carte, când autorul îţi dă de gândit; scrii despre carte – dacă nu scriem noi, nimeni nu ne va lua în seamă, literatura are de pierdut… Îi spun că aş fi vrut să apară cronica fără ca el să ştie, să fie o surpriză…, dar nu se poate, zice, fiindcă materialele trec pe la el.
    Fiind toţi redactorii, pentru discutarea numărului îngrijit de LIS şi care pleacă la tipar, printre noi şi dl prof.univ. Cornel Mihai Ionescu, venit pare-se din Apus, plasat lângă Andru, profesor suplu şi cu ochelari, cam de vârsta mea, primit cu deferenţă de redactori, ca oaspete special şi prestigios colaborator, îi amintesc că despre noi doi a scris cîndva Dragoş Vrînceanu în Luceafărul, articolul “Poeta Artifex”. Şi că apoi, după debutul nostru, un domn Marcel Pop Corniş de la revista Orizont din Timişoara, de mult plecat şi el în Occident, într-un articol de sinteză a debuturilor din acel an: “Trei debuturi de excepţie”, scria de asemenea despre noi doi, al treilea în chestiune fiind prozatorul Titi George Câmpeanu. Pare să nu ştie de articol, i-ar plăcea să-l citească.
    Îl întreb pe Caius de ce n-a venit la lansarea lui Evtuşenco. Şi începem o discuţie foarte animată. Le spun cîte ceva din ce-am aflat despre E.E., coleg de an în studenţia moscovită cu Toma George Maiorescu, unul dintre vorbitorii la lansare, alături de N. Manolescu, Adr. Păunescu, de autorul traducerii Ştefan Dimitriu…
    ION LAZU

  4. Dle LIS, pentru ca m-ati pomenit aici si pentru adevar, caci in lumea literara circula o informatie eronata referitoare la jucarea totusi la Teatrul National din Bucuresti a piesei lui Ion Nicolescu , “Si totusi Eminescu” si dupa 1989, doar ca avand un al treilea nume, ” Si mai potoliti-l pe Eminescu”.
    Adevarul este ca autorul piesei referite, jucate cu adevarat la National la a carei premiera fiind prezent si eu, din intampare fiind prieten cu acesta, este Cristian Tiberiu Popescu . Dan Puric l-a jucat pe Eminescu , Bobsi Dinulescu a fost Maiorescu. Se poate verifica.
    Multumesc pentru efortul pe care-l faceti pentru adevar in lumea literara.

  5. PS. Iar azi la Iasi s-a scandat din refrenul poeziei Imn(Alma Venus) a poetului Ion Nicolescu, respectiv refrenul care-l deranja dupa stiinta mea pe dl Fazekas , adica s-a scandat:

    Traiasca, traiasca, traiasca
    Moldova si Ardealul si Tara Romaneasca!

    Desigur ca nu cred ca cei care scandau asta stiau si cine spusese demult aceasta invocatie

  6. Spectacolul Si mai potoliti-l pe Eminescu este dupa textul lui Cristian Tiberiu Popescu, in regia lui Grigore Gonta. Am vazut spectacolul jucat in aer liber la Ipotesti, intr-un iunie – cred ca prin 97, oricum perioada aceea. Cu Dan Puric, dar in rolul lui Maiorescu era Gheorghe Dinica (era campionat mondial de fotbal, pentru ca Dinica facea referiri la meciul din seara aceea, cand trebuia sa joace Romania cu Turcia parca). In timpul spectacolului a fost o ploaie torentiala, cu tunete si fulgere, si toti actorii s-au adapostit in cerdacul casei lui Eminescu. Tin minte doar ca Puric (pe atunci un om cu adevarat frumos, azi nu cred ca ar mai face la fel!, zic eu) a ramas minute in sir pe scena, strigandu-si rolul printre tunete si stropii violenti, pana cand a fost nevoit si el sa renunte. Spectacolul s-a jucat dupa ploaie, cu soare si curcubeu. Mi-ar placea sa vad azi si spectacolul lui Nicolescu, Si totusi Eminescu. Poate cineva il va relua vreodata.

  7. Nu ma mira lipsa de reactie a presei si/sau a scriitoricimii: nu era un personaj public, ci un savant, si inca unul din cei mai “tehnici” si specializati din cati a avut lumea academica romaneasca. Ma bucura ca a inspirat, motivat si ramas in memoria profesorilor si studentilor de la Litere si Filosofie.