0
11 comments

Luni, 4 iulie 2011. A doua zi a Rondului de noapte, la Bistrița ­– sâmbătă, 25 iunie 2011. Am dormit peste noapte mort de oboseală, la Hotelul Diana, din afara orașului (am plecat vineri dimineața din București, după o noapte albă; așa pățesc mereu înainte de a pleca de acasă la drum lung, nu pot nicicum demonta acest mecanism intern). Am venit în centrul Bistriței cu mașina condusă de soția lui Aurel Ștefanachi. Fiind Serbările Bistriței medievale (care s-au suprapus exact pe zilele Rondului de noapte, 24-26 iunie), ajunse la a V-a ediție, am mers să văd minunata manifestare organizată de cantautorul Florin Săsărman (de ce să aibă numai Sighișoara spectacole medievale?) – cu scenariu istoric și frumoase domnițe în costumație medievală. Dar și cai de rasă, focuri deschise, spânzurătoare pentru hoți sau ghilotine, săbii și tunuri, decoruri medievale, steaguri pe măsură. Plus muzică medievală și menestreli. Tot centrul pietonal al Bistriței era ocupat de expozanți selecționați (meșteșugari), aveai ce cumpăra și mânca… De la ora 12 am venit la Galeria de artă Arcade 24, la masa rotundă intitulată „Ceremoniile poeziei”. Oliv Mircea ne-a oferit cafea. Moderator, Ion Bogdan Lefter – despre vectorii poeziei de azi. El a atras atenția că absența publicului de poezie înseamnă și inaccesibilitatea acestui public la ce e subtil pe lumea asta, dar acest public nu trebuie deplâns, el duce o viață mai liniștită. „Suntem într-un spațiu ceremonios”: Ion Bogdan Lefter a amintit de o singură generație literară de trei-patru decenii. Laurențiu Ulici a dezvoltat o structură de promoții la zece ani. Cum se justifică existența nouăzeciștilor în afara unei generații de 30-40 de ani? Douămiiștii intră în această generație de 30-40 de ani, începută de optzeciști… A intervenit Oliv Mircea: au loc schimbări de paradigmă, se activează mereu pasa lirică. Să ne bucurăm unii de alții, să ne mirăm de intuițiile celuilalt, în cadrul unei generații mari, nu să ne excludem. Să vedem și legătura dintre poezie și artele plastice, dar și cu muzica. Să avem o gândire ordonatoare – cum are I.B. Lefter, când vorbește de această generație optzecistă extinsă la 30-40 de ani. Noica lua în serios generațiile de creație: să facem și un club al poeziei și filosofiei. Ion Bogdan Lefter: intuitiv a fost Radu Petrescu, eu nu l-am cunoscut, dar l-au cunoscut Iova și Nedelciu, apoi Crăciun, și s-a văzut influența în proza lor, Radu Petrescu și discipolii lui erau prieten cu pictorul Ion Dumitriu, care a fost o viață profesor de desen, și s-a văzut că s-au completat reciproc, au lucrat cu creativitatea autentică, era o pictură cu explicații scrise la mijloc. Radu Petrescu nu știa că se coace optzecismul (textualismul) în proză, în jurul lui. În general Școala de la Târgoviște (Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Al. George) a impus indirect scrierea nouă în proză optzecistă. Crăciun a observat că în creativitatea infantilă (deci intuitivă inspirată) textualismul are rost… A fost invitat Viorel Mureșan (mereu tăcut) să se exprime – „eu am luat premiu pentru haikuuri, mă regăsesc în pictură, azi citesc mai multă proză decât poezie, urme din proză intră în ceea ce scriu eu, în versuri”. Mircea Petean: visez să scriu un volum de versuri cât un roman (i-a luat-o înainte Caius Dobrescu, care a scos anul trecut un roman în versuri, sau invers; acest roman i-a fost nominalizat la poezie la Premiile USR). Poezia postmodernă a devenit ceva foarte impur, nu-mi place poezia numai fulgurație, intelectuală… I.B. Lefter: poezia postmodernă e o reacție la poezia încifrată și condensată la extrem a poeziei moderne, dar și la lirismul dulceag, plin de metafore neomoderne. Postmodernismul recuperează poezia cotidiană. La Radu Petrescu, precursor al postmodernismului, e identificată natura poeticului, ea nu mai are legătură cu gândirea modernă la masa de scris. Ioan Moldovan: poezia e deasupra genurilor, poezia e o cupolă mare, o dată cu venirea optzeciștilor a avut loc o întoarcere la poezia autentică, refuzând limitările, modernitatea a adus reducții, optzecismul a dat realitate textului și o libertate „ca la bazar”: o chemare la ordine, dar și o ofertă de libertate a spiritului uman, a avut loc un impact cu tot felul de oferte, e nevoie de un tip nou de receptare. Sunt un cititor și al poeziei tinerilor, e în ea o amenințare, oferind capcane… „Bineînțeles că-i citești pe tineri, ai în casă doi fii scriitori”, îi zice George Vasile Dâncu lui Ioan Moldovan (continuă I.B. Lefter: a ieșit o generație filologică în familia lui Moldovan; la fel se întâmplă în familia lui Al. Cistelecan). Dan Coman nu recunoaște că douămiiștii încheie generația optzecistă, nu semănăm (și dă exemplele lui Dan Sociu, Ruxandra Novac, Adrian Urmanov, C. Acosmei, Teodor Dună, Claudiu Komartin): optzeciștii nu ne citesc, dau premii douămiiștilor crezând că sunt debutanți, deși au publicat mai multe cărți, așa s-a întâmplat și la Congresul Național de Poezie-CNP. Am intervenit, i-am atras atenția că douămiiști pot încununa generația de 30-40 de ani începută de optzeciști. Și că nu spune adevărul: la CNP a fost premiat un poet tânăr, nu un debutant, ceea ce e cu totul altceva. Plus că eu îi citesc pe douămiiști (ba chiar pe prea mulți dintre douămiiști i-am debutat editorial; inclusiv pe Dan Coman), dar că Ruxandra Novac, să rămân la exemplul ei, dată drept poetă exponențială, a scos o singură carte și aceea e slabă… Dan Coman a continuat să susțină că limbajul minimalist, promovat de douămiiști nu se regăsește la optzeciști și că de-al de Gabi Eftime sau Val Chimic (abia debutată, deci nu mai e douămiistă, ci douămiizecistă!) rup total legăturile cu generația optzecistă, nu seamănă cu nimeni, sunt cu totul altceva. I.B. Lefter l-a liniștit, asigurându-l că lucrurile nu sunt chiar atât de simple, puțini douămiiști au confirmat. La mijloc e o succesiune, o continuitate de generație, nu contați pe faptul că noi vă ignorăm, vă citim – dar asta nu ajunge, trebuie să găsim și valoare în ceea ce citim din cărțile douămiiștilor, noi citim până în detalii (e și un profesionalism al cititului la mijloc). Revin mâine.

***

Iar m-a prins ora 23. Îi las loc și nuvelei lui Leonard Oprea din SUA – continuare de ieri:

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Taverna “Mititelu&Berea” era una dintre hibrizarile postdecembrie ’89, rezultat al mezaliantei dintre un restaurant de lux si o “bomba”, adica proletara circiuma de cartier. Pe scurt, era una dintre tavernele postcomuniste ce impinzisera Bucurestiul in ultimii 10 ani. Totusi, anumite particularitati o diferentiau sensibil de celelalte taverne. Astfel, incepind cu dusumelele vopsite, lacuite ca si cum ar fi fost unse doar cu pacura; continuind cu scaunele si mesele in stilul berariilor interbelice bucurestente; apoi, separeurile ca in restaurantele tipic americane; dar si barul cu tejghea, oglinzile, fotografii si tablouri de tot soiul, imitind pub-urile irlandeze; pe urma, frumos aliniate si lipite de zidurile din caramida aparenta, in stil nemtesc, uriase butoaie de lemn pentru bere; fara a uita – halbele de tot felul, unele avind capac metalic; prezente insa si pintecoase ulcele si cani de lut moldovenesti pentru vin; precum si oltenesti tzoiuri pentru rachiu si tzuica; fara a uita de vestimentatia personalului de serviciu – toti in camasa alba, cu o eleganta vesta verde; ospataritele cu fusta neagra, mulata pe coapse, o palma deasupra genunchilor si cu slitz inalt la spate; iar ospatarii cu pantaloni negri la dunga si cu manseta; si, toti purtind si un scurt sortz stacojiu; si sfirsind cu marile atractii ale tavernei – meniul traditional romanesc avind pe lista de bucate titlu si slogan “ca la mama acasa”, odata cu taraful tziganesc ce seara de seara rupea inima musteriilor – astfel, socotind toate acestea, taverna “Mititelu&Berea” era prezentata in reclamele din presa si de la televiziune a fi nici mai mult, nici mai putin decit modelul de renastere a faimoaselor berarii si circiumi din vremea “Micului Paris”, Bucurestiul interbelic.

Si – la taverana “Mititelu&Berea” in mod democratic si populist, nu exista discriminare sociala sau politica. Astfel, de la proletar la demnitarul de stat, de la ateu la calugar ; de la hotzul de buzunare la business-man ori invers; de la artist la politician; de la dama de lume buna la curtezana si pina la prostituata ordinara si viceversa; de la preot la politest; de la student la pensionar si asa mai departe, oricine era binevenit aici. Dar, mai ales, in deplin acord cu economia in tranzitie spre piata capitalista, la taverna “Mititelu&Berea” se putea cumpara si vinde aproape orice, de la un nasture si pina la un tanc, daca aveai nevoie de asa ceva. Lumea interlopa a Bucurestiului iubea mult si proteja cu grija – si materna si paterna – acest templu binefacator pentru afacerile ei.

Ca si ieri, alaltaieri, ca miine-poimiine si acum pe terasa acoperita, dar si inauntrul tavernei, cu larma mai sa acopere taraful tiganesc – ce, la aceasta ora a zilei lalaia jalnic slagare internationale – perena fiesta romaneasca se sfintzea cu acel minim necesar, un fel de baza-fundamentului-temeliei chefliului roman: o tzuicutza, citeva masline negre, rosii si telemea de Braila; urmate de o ciorba de burta aburinda si… dumnezeiestii mititei cu mustar, ardei iute si stropiti din belsug cu una pina la patru halbe cu bere de Azuga, rece si inspumata.

Taverna “Mititelu&Berea“ infatisa oricarui trecator un bilci fascinant si irezistibil. Cel care apucase sa fie cel putin o data, in mod temeinic, clientul tavernei, ori de cite ori se afla prin preajma ei ii era cu neputinta sa-si innabuse ispita… Si se oprea omul, asa, doar cit sa se mai odihneasca, sa se relaxeze putin, adica, macar atit cit sa guste doi-trei mititei bine rumeniti si sa poata savura berea proaspata, rece, aburind halba. Dar, fireste, omeneste, mai poposea acolo si pentru a mai croseta ceva discutii savante despre politica, fotbal sau muieri, sau despre vechile ori viitoarele alegeri in Romania noului mileniu, doar un strop de birfa experta, cit macar sa-si mai verse naduful…

… si Toma se opri in dreptul intrarii pe terasa tavernei, ferm hotarit sa nu-si iroseasca aiurea aste clipe pretioase ale reintilnirii sale cu “Mititelu&Berea”. Repede cauta din priviri o masa libera. Cam pe la mijlocul terasei descoperi o masa neocupata. Desi, dintr-un bun inceput i se paru cam ciudat faptul ca masa era libera tocmai in acel loc, mijlocul terasei, si nu avea decit doua scaune, totusi se indrepta grabit spre ea. Abia cind, fericit de-asa noroc, se pregatea sa se aseze, vazu pe masa cartonul alb, pe care, cu litere rosii, de o schioapa, scria : “Rezervat!” Toma injura printre dinti, ezita vreme de doua-trei clipe, pe urma, se hotari si ca cum rezervarea pentru el ar fi fost facuta, zimbi larg, lua cartonul si-l intoarse cu fata-n jos, pe masa. Peste carton, puse ulciorul borcanat, imitind ceramica taraneasca, plin cu un buchet de flori de cimp, din plastic tipator colorat. Apoi, incet, trase intr-o parte un scaun si se aseza. Pe urma, cu gesturi lenese scoase din buzunarul jachetei pachetul de tigari, bricheta, punindu-le pe masa.

Leonard Oprea

(Va urma)


Like it? Share with your friends!

0
11 comments

11 Comments

Lasă un răspuns la ion radus Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Dimpotrivă, Dan Coman spune, ca întotdeauna, adevărul: după premiere, domnul Gellu Dorian m-a prezentat cuiva drept “premiantul nostru, debutantul Radu Vancu”. 🙂
    Să nu se înţeleagă greşit, nu-i reproşez nimic domnului Gellu Dorian, a organizat excelent un congres complicat. Cred însă că e un simptom al atenţiei optzeciştilor – iată, şi dumneavostră, care susţineţi că ne citiţi până la detaliu, transcrieţi greşit numele lui Dan Sociu. Chiar dacă n-o fi decât un lapsus calami, tot e grăitor.
    În rest, nici eu nu cred că e o ruptură între generaţii – există filiaţii majore ale poeziei române, venind dinainte de optzecism şi traversându-l, pe care douămiiştii le continuă. Făcându-le noi, însă – exact aşa cum cerea Pound, “make it new”. Doar că, pentru a vedea noutatea asta, trebuie citiţi. Chiar şi de către optzecişti. 🙂

  2. Nu-ți fă iluzii, dragă Radu Vancu, e o simpla greșeală de corectură în cazul lui Dan Sociu, mulțumesc pentru atenționare, am… corectat-o. Altfel, nu văd de ce mi-aș face un titlu de glorie fiindcă vă citesc. În privința lui Gellu Dorian, cred că o faceți toți pe proștii: el e un comentator asiduu al debutanților (are o rubrică, a scos carte dedicată debutanților), pe unii v-a debutat editorial, deci e unul dintre optzeciști care vă citește sigur și știe bine pe ce lume trăiți. Nu vreți deloc voi, douămiiști, să recunoașteți că pisica moartă (a necitirii colegilor poeți optzeciști) e în ograda voastră. Norocul tuturor e că nu contează.

  3. Unii autori au un orgoliu exacerbat, vor să fie vizibili de pe lună, se cred mai consitenţi decât Marele Zid chinezesc. Nu e musai vorba de generaţiile ceva mai recente. De vreo două decenii, scriitorul Bucur Chiriac, cu care aş zice că sunt în relaţii apropiate, îmi tot oferă cărţi de-ale sale cu autograf. De fiecare dată, îşi începe dedicaţia în felul următor: “Lui Mircea Ichim…”. Poetul şi ziaristul Mircea Ichim e mort de vreo două decenii. Ştie şi Bucur Chiriac treaba asta. După fiecare carte primită de la domnia sa, nu-mi rămâne decât să mă amuz. M-aş întrista dacă, tocmai acum, după atâţia ani, m-ar confunda cu…Marin Ifrim.

  4. Aveţi dreptate în ce-l priveşte pe Gellu Dorian, în general admirabil de atent cu debutanţii; nu ştiu de ce credeţi că eu şi alţii “facem pe proştii”, cum elegant ne admonestaţi, în a-i nega în vreun fel meritele.
    N-aveţi dreptate în ce priveşte ignorarea optzeciştilor de către douămiişti; eu nu cunosc nici un poet douămiist serios care să nu admire măcar unul-doi poeţi optzecişti. Tocmai de asta spun că eu nu cred în lupta dintre generaţii; dumnevoastră, din câte înţeleg, credeţi – şi, desigur, aveţi tot dreptul. Aşa cum şi eu am dreptul să constat că de la fereastra mea nu se vede nici un război.
    Însă poate că aveţi dreptate şi când spuneţi că toate astea nu contează. (Fără să ţin să am ultimul cuvânt, aş spune că, totuşi, contează. 🙂 )

  5. Mi-a plăcut întotdeauna linia întâi cu care Marin Ifrim dă orizont deschis unei replici exacte. Felicitările mele. Cât îi privesc pe cei, care de la fereastra lor nu văd nici un război între generaţii, le atrag atenţia că oblomovismul din ei îi îndreaptă spre acea stare în care un ceasornic se opreşte pentru că nu l-a mai întors nimeni, chit că în sinea lor îşi spun că după câte au făcut ei, până şi o piatră ar fi înviat. Asupra unui punct de vedere critic cu privire la alte teme din Jurnalul LIS, mă opresc aici, pentru că „va trebui să tac într-o zi, în faţa unei catastrofe lirice”. Şi l-am citat, pe Nicolae Gâlmeanu, poet buzoian.

  6. Regret domnule Dan Dănilă, “cartea de poezie anului” nu a fost tipărită.
    Eu vă recomand Caietul animatorului, ed.Brumar 2011 şi o lecţie de modestie.
    Autorul

  7. Confirm valoarea literară a “Caietului…”

    “Atlantida” încă nu există, chiar de există. Că, mai trebuie şi cetită… Dar, nu oricum!

    Însă, cestia cu autolauda ditirambică de sine, nu-mi prea miroase-a bine… Ce, s’tem la piaţă-n zi de tâ-hîc-rg?

    I-aţi auzi pe clasici săvârşind asta?… Cred, că nici la crumpăn a lor beţie olimpiană!

    N. Mahmuru & Nae Guru, remixaţi de DJ Roupt’n Tourou

  8. Deci trebuie sa alegem intre Atlantida exista si Caietul animatorului? OK, sa vedem… iar mahmurii sa stea la crasma…

  9. Dle…, Radule, bre…
    nu te fă a nu pricepe… jE nu recomandă pre nimeni, ci face vorbire numai despre ce a cetit.
    Nu ştiu ce ai matale cu-okei/okale-le cele, de le-ntroduci în biata română şi-aşa siluită şi neabandonată… Mai rău, ca-n Stefania aia, Sandrelli… hâââc! … De n-ai cunoscut-o, nu-i bai… De ea, vreau să zic!… Hîc!

    Iar – “crasma” – stă-o-n matale. Că eu, când&de am nevoie de-o crâşmă zdravănă, nu mă las nici trămis, da’nici dus pe sus: nici de razi, nici de razii-le lor de tot râsu’… ba, şi restu’!
    Te Cucu, Lae.