Declaraţii pe venituri anuale pe care nu le am. Statul face mişto de mine

Luni, 17 mai 2010. Azi a fost ultima zi de depunere a declaraţiilor de venit pe anul 2009. N-am să înţeleg niciodată de ce eu sunt obligat să completez asemenea declaraţii, neavând decât un salariu. De când mă ştiu trăiesc de azi pe mâine, n-am alt venit în afara salariului. Din 1991 sunt angajat la o redacţie literară, Viaţa Românească: până în 1993 eram angajat al Uniunii Scriitorilor din România-USR, dar după ce USR a dat faliment pe mâna preşedintelui de atunci, Mircea Dinescu, revista a fost preluată, prin bunăvoinţa unui scriitor care era în guvern, Caius Traian Dragomir, în cadrul unui departament public – şi am devenit bugetar, cu salariu de mizerie, apropiat de salariul minim pe economie (dar am zis mersi că am un salariu şi dreptul la asistenţă medicală „gratuită”). Aţi înţeles, fiindcă am colaborări la reviste literare, sunt obligat să completez aceste declaraţii de venit anuale – în condiţiile în care rare sunt revistele literare plătitoare de drepturi de autor! Dar statul e tare grijuliu cu scriitorii ca mine care trăiesc dintr-un salariu simbolic, să nu cumva să mă îmbogăţesc dintr-o colaborare plătită de vreo revistă literară. Ce nu înţeleg, e de ce mai sunt pus să completez aceste declaraţii pe venit, dacă toate colaborările mele (numai drepturi de autor) au fost impozitate de cei care mi le-au acordat! Practic, mi se impozitează a doua oară, „per global”, ceea ce e jalnic. Să impozitezi 50 de lei colaborare de două ori e chiar bătaie de joc. E o birocraţie înnebunitoare, de fapt – anual sunt chemat să depun copii după adeverinţele colaborărilor (parafate de contabilitatea fiecărei colaborări). Îmi cer să le aduc adeverinţele tuturor colaborărilor, fiindcă ei le au afişate automat în dreptul numelui meu, le spun că revistele în care am publicat sunt în întreaga ţară şi nu trimit toate aceste adeverinţe, nu-i nimic, să le dau telefon să trimită şi apoi să vin cu ele să le depun pe toate. Natural, reacţia ea e de refuz, nu aveţi decât să mă amendaţi că nu vi le-am adus. Fiindcă e absurd, dacă aveţi acolo afişate electronic sumele cu drepturile de autor primite, ce nevoie mai aveţi de adeverinţă? A, nu, că nu intră electronic toate colaborările dumneavoastră, poate unii ascund suma plătită… De câte ori merg la administraţia financiară sunt privit cu milă, sunt sume rizibile de declarat, statul degeaba se chinuieşte să-mi impoziteze global sumele adunate. De altfel, de regulă nu mai am nimic de plătit (într-un singur an, adunate la global, am plătit la stat un impozit suplimentar, când am primit ajutor medical de la USR în bani – operat la un genunchi), ba chiar într-un an mi s-au dat înapoi 50 de lei (dar nu m-am dus să-i ridic de la administraţia financiară; să se spele pe cap cu ei). Ce rost are la unul ca mine să-l chemi anual în trei rânduri să-ţi reglezi această declaraţie de venit „globală”? Statul pierde cu unul ca mine, numai formularele „200” (de proprietate intelectuală) de completat cât costă (aruncate de-a valma pe mesele administraţiilor financiare: până anul trecut se trimiteau în plicuri, administraţiile financiare plăteau poşta; acum se face economie). Sunt un amărât de scriitor, care nu doreşte decât să fie lăsat în pace, să nu mai fie hărţuit de o birocraţie… Bine! Declar public aici colaborările mele plătite – primesc 90 de lei de la redacţia Argeş (acopăr o pagină de revistă lunar; plata se face datorită bunăvoinţei directorului Jean Dumitraşcu, foto, care ştie că trăiesc la limită, fiindcă alte pagini ale revistei nu sunt plătite cu drepturi de autor, nefiind bani) şi 50 de lei de la revista Sud (care apare din acest an la două luni; anual fac parte şi dintr-un juriu de debut de tradiţie, organizat de acelaşi redactor-şef Constantin Carbarău), la care am rubrici! Plus drept de autor de la revista Viaţa Românească (apare şi ea la două luni): 40 de lei. Atât. Colaborez şi la atâtea alte reviste literare, dar nu sunt plătit! Rar se mai întâmplă să apar într-un proiect tip antologie de versuri, la care USR plăteşte drepturi de autor. În rest, bate vântul… Ce caută statul în această ecuaţie? Face mişto de mine, cum se spune? Mă simt penibil, urmărit de fisc să dau socoteală pentru ce n-am făcut. Am o senzaţie ironică de frustrare, încercată numai când am mai fost chemat la Miliţie (acolo era şi Securitatea; bineînţeles că Securitatea coordona totul), înainte de 1989, anual, cu maşina de scris – eram dus într-o sală şi pus să bat la maşină toate caracterele literelor şi pus să semnez, supravegheat. E de înţeles că făceau asta fiindcă se confruntau cu manifeste anticeauşiste lăsate în cutii poştale sau plasate mai ştiu eu pe unde, şi voiau să determine cu lupa caracterul literelor. În următorul an am refuzat să mai vin cu maşina de scris, le-am adus numai caracterele literelor şi le-am spus că n-au decât să vină la mine acasă să vadă maşina de scris dacă nu le convine – şi m-au lăsat în pace, ştiau cu cine au de a face. Azi simt acelaşi îndemn interior: să refuz să mă mai umilesc să completez aceste declaraţii de venit inutile (puse să-mi adune global câştigurile care nu sunt), fiindcă e prea mică miza.

Azi am ezitat să merg la administraţia financiară de care aparţin, deşi ştiam că e ultima zi şi că de mâine intră în vigoare ameninţarea cu amenzile (dacă nu depui aceste declaraţii de venit, primeşti amendă de la 10 la 100 lei la „persoane fizice”, am impresia, dacă nu de la 500 la 1.000 de lei; şi eu am bani de plătit asemenea amenzi?). Ce naiba, dau dovadă de demnitate dacă sfidez nişte birocraţi? Erau 13 grade afară, picura, pe geam vedeam numai lume zgribulită. Ca niciodată, anul ăsta nu mi-au trimis adeverinţele cu drepturile de autor câştigate anul trecut nici cele două reviste pomenite, Argeş şi Sud. Ce să declar? Am primit o adeverinţă de la USR, cu dreptul de autor primit de la Viaţa Românească, mai mare ruşinea, cum să mă prezint cu o sumă atât de insignifiantă, care a mai fost impozitată o dată la USR? Somnoros, că iar a bătut una dintre ţestoase la uşa dormitorului să-i dau de mâncare (ea era trimisă de cealaltă ţestoasă, care stătea cuminte în bazinul cu apă; e zi de luni) şi m-a trezit înainte de vreme, m-am hotărât să mă rad (aveam barbă de patru-cinci zile) şi să merg totuşi până la administraţia financiară, „fac o plimbare, ce mai contează”. M-am ras, le-am dat de mâncare la ţestoase (am spălat filtrul de apă electric), am udat plantele în apartament – nu mai aveam nici un chef să merg trei staţii de metrou până la administraţia financiară (din dealul Parcului Tineretului, acolo unde e Orăşelul Copiilor), picura serios, era frig, asta e plimbare? Nu pot să profit să mă întorc pe jos prin Parcul Tineretului, o staţie de metrou… Am mai stat cu ochii în gol, subconştientul îmi tot amintea: dar amenda? A, amenda dacă nu depun declaraţia de venit… Bine, fie, ce mai contează un prost la rând. M-am îmbrăcat de iarnă, să fiu sigur că nu tremur şi am plecat la drum (sigur, mi-a fost cald îmbrăcat; trebuia să plec dezbrăcat). La ieşirea din scara blocului am găsit în cutia poştală un plic din care am aflat că am fost la Suceava anul trecut şi am câştigat… 35 de lei! Habar nu am la ce se referă, cred că am fost plătit pe hârtie fiindcă am făcut parte dintr-un juriu la un concurs de jurnal (nu numai literar)! Tot e ceva, acum am de depus două adeverinţe… La administraţia financiară, ca la români (care vin în ultima zi să completeze şi declaraţiile de venit), claie peste grămadă. Gata, până aici, mi-am făcut datoria, am venit, dar nu se poate să mă lupt cu femeile care ţipau că de ce bărbaţii au ocupat toate locurile la mese, de ce completează aşa de greu declaraţiile de venit? Am luat două formulare „200” (de proprietate intelectuală), să le completeze Doina acasă, când o veni, în definitiv cred că le pot trimite şi prin poştă, cu întârziere. Înainte să plec înapoi cu coada între picioare la metrou (că ploua mărunt, orice alt plan de plimbare căzuse), văd că se ridică la o masă un bărbat, îi iau locul şi completez pe două formulare numele, prenumele, adresa, codul, mai departe nu ştiu ce să completez. Mă mai uit o dată roată să văd dacă merită să mă aşez la un ghişeu să aştept rândul şi observ că-mi face cu mâna o doamnă „Ana” de la un ghişeu la care era coadă (era coadă la toate ghişeele), am salutat-o politicos de departe, ea e cea care-mi completa acest formular „200” (fiindcă trebuie să mărturisesc spăşit, eu nu ştiu să o completez – sunt atâtea casete şi trimiteri, că mă las păgubaş). M-a chemat la ea, făcând gesturi ferme, m-am gândit că am o problemă la administraţia financiară, am vreo restanţă şi că a pus mâna pe mine, am auzit-o ce le spune celor de la coadă că dânsul (adică eu) era în faţă, cei de la coadă mi-au făcut loc, eram intimidat, ce-am mai făcut rău, Dumnezeule? Doamna Ana (îi e afişat prenumele) mi-a cerut cele două formulare „200” pe care eu îmi scrisesem numele, m-a pus să le semnez, mi-a luat cele două adeverinţe şi gata, mi-a spus surâzătoare: „restul completez eu, adaug şi de pe computer, dacă aveţi şi alte drepturi de autor”! Mare afacere! În fiecare an acestei doamne „Ana” i-am cumpărat „un buchet de flori” (scump, dar face) – în timp ce-mi completa formularele, eu mergeam şi-l cumpăram, era „o atenţie”. Iată ce minuni, peste ani, face un buchet de flori dat unei doamne necunoscute… Să le dau un sfat bărbaţilor, să facă aşa cum am făcut eu? Nu le dau. Apropo de bancul de ieri, cu ce le place femeilor (în afară de flori):
¨ Ieri seara stateam cu nevasta-mea de vorba despre eutanasiere si i-am spus:
– Sa nu ma lasi niciodata sa stau intr-o stare vegetativa, sa fiu dependent de niste masini si alimentat cu lichide. Daca o sa fiu vreodata intr-o astfel de stare, te rog sa ma debransezi de toate APARATELE de îngrijire care ma tin in Viata!
Si atunci ea s-a ridicat, a închis televizorul si Calculatorul si mi-a aruncat berea la chiuveta.
– Proasta dracului! ¨