0
1 comment

Sâmbătă, 22 octombrie 2011. Am o reținere în plus să vorbesc de Cernăuți, cu atât mai mult cu cât vizitele scriitorilor români se reduc la a admira vestigiile moștenite ale orașului „ca niște turiști” și a ignora realitățile românilor de azi de aici. Eu nu pot să uit că Ucraina e un stat care a împlinit 20 de ani numai, de exemplu, iar Cernăuții e un oraș bucovinean care a sărbătorit 600 de ani de prezență documentară în 2008 (cu această ocazie autoritățile ucrainene au catadicsit să pună în valoare clădirile vechi și să aducă un bulevard central istoric la standard european). Dacă vechii ocupanți austrieci ai teritoriului Bucovinei din cadrul Voivodatului Moldovei (Țara de Sus a Moldovei; teritoriu anexat în 1775 de Austria până în 1918) au făcut din Cernăuți un oraș imperial de tip european, păstrându-i identitatea (Bucovina de Nord având autonomie în cadrul imperiului habsburgic), moștenitorii URSS au transformat Cernăuții din 1944 într-un oraș imperial de tip răsăritean-comunist, cu edificii și blocuri de locuit cenușii, fără nici o personalitate… Scriam pe 13 octombrie 2011 aici, întors de la Cernăuți, că am călcat cu stângul în Ucraina. Am aflat acum că Bucovina de Nord a fost ocupată de ruși în contul Basarabiei, drept despăgubire de război! O fi adevărat? Și că din 1967 Bucovina de Nord ar fi trebuit să revină la patria mamă, dar comuniștii trădători n-au îndrăznit să o ceară înapoi. La fel s-a întâmplat la prăbușirea imperiului URSS, conducătorii postcomuniști de la noi n-au îndrăznit să ceară Bucovina de Nord înapoi, o provincie românească înghițită între timp cu totul de Ucraina, un stat artificial (fost republică socialistă sovietică). O Ucraina care are pe conștiință și trei județe românești la sudul „Republicii Moldova” de azi. Spuneam că am călcat cu stângul. Deși am avut gazde extraordinare, în persoana scriitorilor Vasile Tărâțeanu, care ne-a însoțit de la Suceava, și a lui Ilie Tudor Zegrea, care ne-a primit la Cernăuți frățește. Îngrozit că o să am rău de mașină, mergând cu autocarul în Ucraina, am luat o pastilă împotriva acestui rău de mașină (Emetostop) care provoacă somn. Nu spun că nici nu dormisem peste noapte. Pastila asta mi-a stricat prima parte a zilei, am avut o stare de somnolență exasperantă – ajuns la Cernăuți la casa de cultură („de estetică și odihnă”, teribilă titulatură) din cartierul evreiesc, unde s-au serbat cei 70 de ani de la apariția revistei Bucovina literară, n-am reușit să-mi țin ochii deschiși decât din când în când (motiv să fiu filmat de televiziunea minorității române din Cernăuți și să fiu fotografiat de colegi, amuzați). Aceste pastile de rău de mașină mi-au provocat somn și cu alte ocazii și nu m-am învățat minte (Vasile Spiridon e martor, de exemplu, el conducând sute de kilometri mașina în afara țării, și eu dormitam în dreapta lui). Din păcate nu știu cum să combat altfel răul de mașină. Va trebui să strâng din dinți de aici înainte și să nu mai iau pastile de rău de mașină (așa am pățit în a treia zi după întoarcerea de la Cernăuți, în drumul cu autocarul până în munți, la Văleni-Mălini, aflat cam la aceeași distanță de 80-90 de kilometri, n-am mai luat pastilă de rău de mașină, să fiu sigur că nu cad de pe picioare de somn)… Orașul Cernăuți e pe dealuri construit (aduce într-o oarecare măsură cu Chișinăul), are un centru istoric superb – dar atât. Românii au rămas într-un procent simbolic pe aici, naționaliștii ucraineni i-au obligat la ce e mai rău, să emigreze și să nu se mai întoarcă în locurile natale. Românii rămași în Cernăuți, în majoritate, s-au pierdut în familii mixte. Școlile românești s-au împuținat, introducerea grafiei latine a fost un succes care n-a ajutat la nimic, atâta timp cât n-au manuale în limba română, n-au biblioteci în limba română. Președintele Emil Constantinescu și ministrul de Externe Adrian Severin (recompensat pentru trădare cu un castel în Ucraina, se vorbește la Chișinău) au îngropat minoritatea românească din Bucovina de Nord și Ținutul Herța prin „Tratatul de prietenie cu Ucraina”. Minoritatea română e asimilată încetul cu încetul de majoritatea ucraineană, părinții români își dau copiii la școli ucrainene și nu se mai declară români, având numai de pierdut. Românii sunt declarați dușmani ai Ucrainei. În ultracentrul Cernăuților e o placă memorială masivă, la celălalt capăt al Pieței Teatrului, pusă la nivelul picioarelor (probabil românii îi spun ”Scuipați aici!”), în dreptul ei cu un dreptunghi de flori împrospătate zilnic, pe care scrie că a fost ridicată în cinstea eliberării… Bucovinei de Nord de ocupația românilor din… 1918 până în 1944 (când Bucovina de Nord a revenit la patria mamă; cu interludiul din 1940-1941), incredibil! Așa se scrie istoria la Cernăuți azi, sub ocupația ucraineană! De ce trebuie falsificată în asemenea hal istoria, azi? Voi mai reveni. Public aici șase fotografii făcute la Cernăuți pe 13 octombrie 2011 de scriitoarea Doina Cernica, primite pe e-mail.

***

Las loc unei noi scrisori sosite pe e-mail de la Tudor Cicu, plecat la Budapesta – și nu numai.

Scrisori din strainatate

                                                3

Motto:

“Daca poporul va fi stapin in poezie, nu va fi departe sa  stapineasca

si in politica”

Sandor Petofi

Coborind pe strada Rakoczi, spre podul Elisabeta (podul suspendat cu cabluri de otel, de care am amintit), pod ce face legatura intre malul sting al Dunarii (Pesta) si malul drept (Buda) – cu sase benzi de circulatie pentru masini si cite o banda pentru dus, alta pentr intors, la pietoni  –, dam peste statuia lui Petofi, aflata pe esplanada Dunarii, poetul strajuind cu privirea zarile spre care aluneca la vale Dunarea. Iti reamintesc cititorule ce spunea poetul despre poezie: „Nu-i casa de palavre poezia…” – poate, pentru ca, o vedea asemeni unui templu in care ai fi vrut sa intri sa te rogi pentru sufletul tau. „Nu piere sufletul, fireste/ Dar nici nu trece-n alta lume”, mai spunea poetul. Facem fotografii la statuie si ne rugam pentru sufletul lui plecat de multa vreme la ceruri. Trecind prin localitatea Albesti, in drumul nostru spre Tg. Mures, am zarit din mers, in stinga noastra, o inscriptie pe fatada unei cladiri: vizitati casa muzeu Sandor Petofi din Albesti. Poetul era nascut, deci, acolo. Mai tirziu, pesemne, s-a stabilit cu familia in Ungaria si soarta a facut sa moara pe undeva prin partile Albestilor in batalia cu trupele tariste. De fapt, a fost dat disparut la revolutia din 1948 la care a participat. Isi profetise chiar mormintul: „Acolo as vrea sa pier,/ Pe cimpul de lupta in vuietul de fier… Sa-mi fie-n groapa cea comuna oasele-aruncate”. Ma iarta cititorule, dar, in drumurile noastre ne amintim la tot pasul de el. Ne incarcam sufletele cu simfonia apelor Dunarii, aici, pe faleza si ne bucuram privirile cu siluetele navelor albe, pline cu turisti, alunecind pe Dunare. Facem fotografii la sinagoga evreiasca (cea mai mare din Europa) si raminem stane de piatra, plini de admiratie, dinaintea basilicii Sf. Stefan. Impunatoare basilica! Tragem cu urechea la ce spun ghizii grupurilor de turisti dispersate pe platoul din fata basilicii. Limba engleza e singura limba aici pe care o intelegem intrucitva. Ca, despre inscriptiile maghiare, nici macar nu pot fi citite, dar pronuntate? Atit de incurcata ne pare limba asta. Aflam cite ceva despre tainele basilicii. Se pare ca adaposteste una din cele mai mari si de pret comori ale Ungariei: mina dreapta mumificata a primului rege al Ungariei: Sf. Stefan. Iar lunea, prima zi a saptaminii, aici poate fi auzita renumita orga. Alt ghid spune ceva cu tilc despre bucataria ungureasca. Deslusim doar ca „ungurii miros a usturoi”?! Trecem de monumentul eroilor sovietici din Piata Libertatii si ne oprim sa admiram Parlamentul ungar, o cladire in stil neogotic (cca 300 m lungime, 150 m latime si 90 m inaltime – apreciem noi). Deoparte si de alta, cladirea parlamentului e strajuita de statuia principelui regent Rakoczi calare pe cal, purtind insemnele puterii in mina ridicata, iar de cealalta parte, de statuia lui Kossuth. In spatele parlamentului curge Dunarea. In dreapta, insula Margareta (gen Ada Kaleh la noi) si podul Margareta dintre Pesta si Buda. Admiram castelul Buda de pe malul Pestei si ajungem acolo, traversind podul cu lanturi pina la funicular. 1600 HUF, ne costa de persoana urcusul cu funicularul  la cetatea intemeiata, se zice, de Matei Corvin. Turnuri, castele, ziduri de aparare ale unor cetatui, carora, sa le dedici o zi intreaga, nu ar fi suficient. Coborim pe splaiul Dunarii, spre „muntele Gellert”; cu statuia Sf. Gelert, cascada unui riu care se pravale in Dunare pe dedesuptul soselei si urcam treptele pe munte spre citadela unde se afla statuia Libertatii. Sus bate vintul, dar panorama orasului Buda si Pesta ni se dezvaluie maiestos spre toate punctele cardinale. Nu ne mai saturam privind de sus panorama orasului intreg, Budapesta. Intr-un tirziu, coborim in oras dinspre Buda spre Pesta, pe podul Elisabeta. Ne oprim pe strada Vȧci (gen Lipscanii Bucurestiului de demult) renumita prin magazinele cu suveniruri si alte marfuri care te imbie sa-ti usurezi buzunarele. Frumoasele unguroaice, in costume nationale, iti fac ochi dulci si te imbie la restaurantele aliniate de-o parte si alta. Nu piere sufletul, fireste, daca nu vezi totul, dar nici nu trece-n alta lume, cum ar fi spus poetul amintit. Revenim pe acest traseu seara, dupa ora 22, pentru a vedea cu ochii nostri baia de lumini, feeria nebuna ce o produc luminile pe esplanada Dunarii si asupra cladirilor mentionate. Traim aici un vis continuu. Ne uimeste agitatia circulatiei: oameni si masini. Nici dupa 12 noaptea nu inceteaza aceasta agitatie. Tramvaie, autobuze, circula in continuu si dupa ora 1 noaptea. Oameni pe strazi, pretutindeni. Banuim ca au joburi prelungite. Oameni de toate virstele nu numai tineret. Ici si colo, cite o domnisoara bine facuta, frumos aranjata, singurica. Ce or fi cu ele? Nu ma pronunt. „Ginduri fara-asemuire/ Imi treceau prin minte/ Si parea ca timpu-n loc sta/ Dar mergeam-nainte” (Petofi). Pe strazi lipsesc pubelele de gunoi, cum le-am vazut pina si-n Grecia, nu numai la noi. Dar nici pic de mizerie pe strazi. Nu mai ma intreb de ce lipsesc pubelele. Simplu: n-aveau ce face cu ele. Incerc sa-mi explic fraza din „motto-ul” lui Petofi. O fi avind el, ceva-ceva dreptate. Fraza rostita acum citeva mii de ani de grecul Babrios lamureste totul: „Casele si orasele devin pustii cind cei care le conduc fac prost aceasta treaba”.  

(Va urma)

Tudor Cicu

PS. Primesc în format PDF reviste de cultură mie necunoscute, ignorate de regulă (care dau de gol o altă dimensiune a literaturii române, a penumbrei ei, deși cei ce semnează sunt în cea mai mare parte membri ai USR și semnează texte de calitate; nu știu dacă apar pe hârtie) – le puteți compara cu publicațiile consacrate ale USR. De curiozitate, la Craiova apar două asemenea publicații (auziți „revistă de cultură universală independentă”), interesant, în jurul aceluiași fondator N.N. Negulescu (habar nu am cine e) și al aceluiași membru de onoare Constantin Bălăceanu-Stolnici, cu titluri imposibile. Prima, e o nouă revistă, „Regatul cuvântului” 1-2 /2011 („director și redactor-șef N.N. Negulescu”!), primită pe e-mail de la Viorela Codreanu Tiron – dați click pe Regatul 18.oct.2011 ANUL I.doc. (și iar click pe dreptunghiul apărut). A doua publicație, ”Constelații diamantine” (redactor-șef Doina Drăguț; domnia sa mi-a trimis-o pe e-mail) e în al doilea an de apariție – dați click pe Constelatii-diamantine-nr-14-2011 (și iar click pe dreptunghiul apărut).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.