Un pic de seninătate, pe fondul atâtor veşti proaste. La Focşani, în camera mamei Doinei, un mesager de sus?

Luni, 26 iulie 2010. E a treia zi la rând de când nu ies din casă. Culcat iniţial la ora 5, am avut insomnie, aşa că am revenit la birou să citesc. Să fiu sincer, culcându-mă iar, la ora 8, azi am ascuns telefonul mobil şi am scos din priză telefonul fix – fiind zi de luni, m-am aşteptat la ce e mai rău, să primesc în această dimineaţă vestea prin telefon că trebuie să vin să dau socoteală, să primesc preavizul de concediere (că mai sunt câteva zile şi se termină luna iulie; se va amâna boala până la 1 septembrie?). Ministerul de care aparţin acum a anunţat zilele trecute că fix 476 de posturi vor fi desfiinţate. Vă daţi seama. Mă simt primul vizat (după ce revista Viaţa Românească şi Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, unde am cartea de muncă, n-au fost preluate în cadrul ministerului în decembrie 2009, când s-a desfiinţat agenţia guvernamentală de care aparţineam). M-am săturat de starea de provizorat social în care mă complac, dar nu am de ales… Pus pe picioare la prânz, am dat de mâncare ţestoaselor (de o cuminţenie de neînţeles, probabil ele au în ADN alte anotimpuri decât acestea din România, aduse cum sunt din America), le-am schimbat apa în bazin, le-am spălat şi le-am mângâiat în treacăt. Apoi am udat plantele în apartament şi pe balcon (sunt o încântare când înfloresc, pe rând; altă programare ADN, trandafirul japonez o fi adus din Japonia?). După care am făcut iar detectivistică, curgând de la un aparat de aer condiţionat apă continuu şi stropind totul în jur, pe balconul mic (că a început o nouă săptămână de muncă; fericiţi cei ce mai au un loc de muncă). La Bogdan Ghiu, la etajul trei, înţeleg iar că e scos din priză aparatul de aer condiţionat (poetul, de altfel, e la Constanţa). Aşa am adus acasă pe administratorul unei firme de la etajul patru să vadă „cu ochii lui” (e o doamnă cumsecade): n-a recunoscut că de la apartamentul lui curge – dar, după ce a plecat înapoi la firmă, s-a oprit jetul de apă. Am aflat că firma asta ocupă şi apartamentul de la etajul şapte şi că de acolo curge tot aşa, continuu, de la aparatul de aer condiţionat pe balconul mare, stropindu-ne rufele şi tot ce mai avem acolo… Mâine probabil că trebuie să o iau de la capăt. Tot azi le dau de mâncare o pâine întreagă porumbeilor sălbatici pe pervaz la bucătărie şi pe o terasă. Coincidenţă, întors la computer, am descoperit un mesaj de la eseistul-prozator Emil Belu din Canada, însoţit de o scrisoare de rămas-bun a unei pictoriţe împăcate cu soarta, scrisă înainte să plece la Domnul în anul 2000 la Los Angeles, de o superbă seninătate (o public mai jos, prin bunăvoinţa domnului Emil Belu). O pictoriţă româncă „săracă material toată viaţa” – care ne sfătuieşte să ne găsim liniştea sufletească, atunci când nu mai putem, stropind o plantă însetată sau dând de mâncare unui câine flămând (sau unor porumbei sau unor ţestoase, cum am făcut eu azi). Emil Belu subliniază că şi cititorii acestui blog / site sau ce o fi, mai au nevoie din când în când şi de „lucruri mai optimiste”, de reflecţie pozitivă, nu numai de „izvoare de panică” (având un an 2010 plin de nenorociri). Îi dau dreptate. Un pic de seninătate, pe fondul atâtor veşti proaste (azi s-a prăbuşit un elicopter cu şapte militari, nu contează că şase erau din Israel şi unul român, la 5 kilometri distanţă de Babele, în Bucegi; iar ploile cu găleata, de scurtă durată, fac ravagii în continuare în întreaga ţară). Nu mai pun la socoteală că Octavian Mihăescu, în viziunile sale, crede într-o participare a României în 2010 al un război mondial. De regulă încerc să echilibrez prin literatură veştile proaste, comentariile negative…

Emil Belu: Cuvinte frecvente pe blog: cutremure, morţi, războaie, catastrofe naturale etc. Toate sunt izvoare de panică, cred că ar fi loc şi de lucruri mai optimiste. Iată o scrisoare mai veche, o am de câţiva ani într-un fişier, cred că am primit-o pe internet. Nimic mai simplu decât demnitatea unei femei în faţa morţii. Nici văicăreli, atât de dragi românilor, nici implorări divine, o simplă scrisoare care m-a emoţionat până la lacrimi şi, vă asigur, că rar mi se întâmplă aşa ceva.

Un rămas-bun

Prietenii mei, dragii mei,

Cutia în care e ambalată atâta dragoste de viaţă, de Univers, de toate cele – şi atâta căldură pentru voi – s-a hodorogit.

Am purtat-o prin Timp fără răgaz şi odihnă. A fost o cutie de bună calitate: m-a slujit credincios, cu echilibru şi modestie. Am folosit-o dincolo de limită într-un ritm care i-a uimit pe cei din jurul meu.

O cutie de ispravă care m-a slujit decade la rând prin grele încercări.. Acum scârţie. I s-a urât cu mine.

Mulţumesc fiecărui om al cărui drum s- a întîlnit vreodată cu al meu: de la fiecare am învăţat. Am învăţat de la grădinile pe care le-am îngrijit, de la animalele care au trăit în preajma mea. Am învăţat de la copacii sub care m-am odihnit. Câţiva, fiindcă de puţine ori mi-a fost dat să mă odihnesc.

Plec cu regretul de a nu fi adăugat decât câteva surâsuri prin asprimea vremilor de izbelişte în care am trăit. Am încercat să fiu un clown şi-am reuşit uneori. A fost unicul dar pe care un om sărac material toată viaţa l-a putut distribui cu generozitate.

Dacă veţi vrea să faceţi o pomană pentru mine, stropiţi o plantă însetată, hrăniţi un câine flămând şi învăţaţi copiii să se uite la stele. Bogdaproste!

„Bucuraţi-vă de fiecare clipă”.

( Luli August Sturdza. Din 1980 stabilită la Los Angeles, născută în 1922, la Bucuresti, moare în 29 iulie 2000, la Los Angeles. De profesie pictoriţă; citiţi despre cartea ei de amintiri, foto coperta, pe http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/luli-august-sturza-quot-asa-s-au-intamplat-asa-le-am-insemnat-quot-3029667/)

***

În această seară, la telefon, Doina Popa mi-a relatat că în camera mamei ei neputincioase azi a intrat pe geamul deschis o libelulă uriaşă, care a alarmat-o: era de un verde-metalizat activ, cu antene extraterestre, din filmele SF (cu invadatori din spaţiul cosmic; de altfel, în cărţile profeţilor, inclusiv biblici, se vorbeşte de o stăpânire a insectelor pe întreaga planetă) şi cu multe picioare articulate aberant, cu mandibule care, dacă le-ai filma de aproape, te-ar face să crezi că eşti în faţa unui monstru nemaivăzut. Libelula uriaşă s-a rotit prin cameră, apoi s-a aşezat şi le-a privit pe amândouă, pe Doina şi pe mama ei, speriată, de parcă ar fi aşteptat să stea de vorbă sau să le transmită ceva telepatic. Dar dacă s-a oprit să le atace, să studieze terenul? Doina a luat în mâini ce a apucat, o cămaşă de noapte şi a aruncat-o peste libelulă, care s-a lăsat prinsă. Natural, Doina s-a dus cu ea la fereastră şi i-a dat drumul să zboare – a fost iar uluită când a văzut ce aripi uriaşe are… Să fi fost un mesager „de sus”?

În acelaşi timp, a fost ciudat comportamentul unei perechi de porumbei sălbatici, care şi-au făcut cuib pe pervazul camerei în care stă mama Doinei, la Focşani, la bloc, la etajul trei. De la începutul verii, în unghiul mort al ferestrei acestei camere (unghi în care nu poţi să ajungi; porumbeii au calculat perfect lipsa oricărui pericol să fie deranjaţi; erau feriţi şi de ciori, fiind în spatele crengilor unui copac), într-un ghiveci mai mare abandonat (în care a fost cândva o floare), porumbeii au stat şi jumătate de zi, zile la rând, nemişcaţi aici, în ghiveci. Doina a crezut că au ouă şi clocesc… Nu i-a urmărit permanent. I-a urmărit cât şi-au făcut cuibul, cărând iarbă şi fân, cu un devotament ieşit din comun, minunându-se de frumuseţea „vieţii în diversitate”. Dar acum, brusc s-a întâmplat ceva – porumbeii au părăsit locul din ghiveciul de la fereastră! Şi nu numai că l-au părăsit, dar au luat cu ei, atenţie, fir cu fir, iarba şi fânul din cuibul pe care ei l-au construit. Fiind legată de camera mamei ei, Doina e îngrijorată. Urmează să se întâmple aici ceva grav? E un semn dat de ei?