Ce mai rămâne din cei intrați în nepăsarea cosmică. O succesiune de ghinioane în viața unui mare scriitor. Final de Gală

Joi, 8 decembrie 2011. Continui ce am început ieri, legat de destinul insuportabil al lui Ion D. Sîrbu (expus de Daniel Cristea Enache la conferința lui de la Sala Atelier a Teatrului Național duminică, 4 decembrie): câți dintre noi ar fi acceptat în locul lui nedreptatea? Am ajuns în anul 1958, când Al. Nicolschi îi prelungește pușcăria politică lui Ion D. Sîrbu dintr-un condei cu doi ani de muncă silnică, apoi cu alți trei. Un coșmar din care nu poți să ieși decât prin spitalul de nebuni. Nu și  dacă ești Ion D. Sîrbu. El a prins dictaturile neagră și roșie, a fost o victimă a regalității și o victimă a republicii, a fost o victimă a legionarilor (fiind ilegalist comunist) și, culmea imbecilității destinului lui, a fost o victimă a torționarilor comuniști, deși era de-al lor (numai fiindcă n-a denunțat un legionar, pe scriitorul Marcel Petrișor). Vă reamintesc, Ion D. Sîrbu a murit cu trei luni înaintea Revoluției din 1989 (cine și-ar fi putut imagina că va veni o revoluție care va mătura comunismul primar în România? Nici măcar un nebun). În „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” (apărut postum, în două volume, în 1991, „Glosse” și în 1993, „Exerciții de luciditate”), Ion D. Sîrbu (absolvent de filozofie, pentru care avea slăbiciune Lucian Blaga) mărturisea: „Trebuie să recunosc că viața mea, biata mea viață, nu a fost nici tragică, nici comică, nici aventuroasă și nici banală. Am supraviețuit sub-existând. Am durat și am îndurat sperând. Am trăit sub semnul ridicolului… Am avut cea mai sănătoasă origine socială, am fost cumplit de pedepsit pentru această origine. Am fost bătut de legionari, aproape aceiași legionari m-au verificat pe linie de partid (comunist)”… Câtă putere de caracter și ce fibră a avut Ion D. Sîrbu să poate să reziste unor asemenea vremuri scoase din țâțâni!

Să-l ascult mai departe de Daniel Cristea Enache: Pe 12 decembrie 1958 are loc al doilea proces al lui Ion D. Sîrbu, „de la culpă s-a trecut la intenție”, i s-a reproșat că refuză să incrimineze „gândirea reacționară” a lui Lucian Blaga. I-a fost reevaluată toată pedeapsa, a fost condamnat la șapte ani de pușcărie pentru activitate agitatorică… Între timp soția lui divorțase (avea angajament semnat la Securitate), fostul ilegalist comunist Ion D. Sîrbu, filozof și scriitor pierde tot (inclusiv biblioteca), la proces avea deja 49 de kilograme. În 1961 moare Lucian Blaga, a intrat în „nepăsarea cosmică” (pe când Ion D. Sîrbu era în pușcărie politică; știa că Blaga vedea în moarte o reîntoarcere în locul de unde a venit, moartea îl însenina). Să nu uit, un fapt divers: Ion D. Sîrbu l-a văzut în 1954 pe Lucian Blaga lăcrimând, „rezemat de un castan”: „Voi fi uitat (i-a spus Lucian Blaga studentului lui Ion D. Sîrbu), opera mea va pieri, chiar și voi, cei mai buni studenți ai mei, vă veți lepăda de mine”. Trebuie reținut că Ion D. Sîrbu nu s-a lepădat nici o clipă de Lucian Blaga, ba mai mult, destinul lui a fost ruinat și de relația cu Lucian Blaga, căzut total în dizgrația regimului bolșevic.

În 1963, a continuat Daniel Cristea Enache, Ion D. Sîrbu e grațiat. Ce să facă, ieșit după șapte ani de pușcărie absurdă. Avea 44 de ani, încotro să o ia, având cariera distrusă? El, conferențiarul universitar în filozofie… A venit la Petrila și a lucrat vagonetar în mină. În 1964, știindu-se că a fost arestat din redacția revistei Teatru, e angajat secretar literar la Teatrul din Petroșani. După care-și stabilește domiciliul stabil la Craiova, unde va fi secretar literar la Teatrul Național de acolo (aici își va găsi prieteni extraordinari). În 1967 i se ridică interdicția de a semna ca scriitor. Bineînțeles, era urmărit de Securitate până în pânzele albe. În 1969 Ion D. Sîrbu e pus la zid de securistul Olimpian Ungherea (pe atunci locotenent; azi e cunoscut mason, autor de cărți polițiste) – dacă aveți timp, citiți Dosar I.D. Sîrbu (număr dedicat lui I.D. Sîrbu), Revista Verso, anul 4, nr. 71, 2009. Încet-încet, Ion D. Sîrbu reușește să publice piese de teatru, povestiri, două romane pentru copii. Editorii de la Cartea Românească s-au bătut pentru apariția lui Ion D. Sîrbu, dar romanul „Lupul și Catedrala” i-a fost interzis, abia cu cărțile apărute după Revoluție („Adio, Europa!” și „Jurnal după jurnal”, în primul rând) s-a impus ca valoare. Daniel Cristea Enache a atras atenția că piesele de teatru ale lui Ion D. Sîrbu rămân în zona perisabilă a operei lui, sunt scrise didactic, nu-l reprezintă… Închei cu discuția legată de preluarea vieții lui Ion D. Sîrbu, în parte, în personajul Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda – cu adăugarea că în același personaj mai pot fi recunoscute alte două biografii, ale lui Ion Caraion și ale lui Traian Chelariu (el a lucrat la deratizare). S-a mai subliniat că Ion D. Sârbu a avut noroc postmortem și că succesiunea de ghinioane din viața lui nu l-a abrutizat, a rămas cu coloana vertebrală verticală până la moarte (a murit de cancer, la 70 de ani). Daniel Cristea Enache l-a citat pe Ion D. Sîrbu, întrebându-se dacă a fost profetic, fiindcă vorbea de sfârșitul bunăstării economice, despre fuga din viitor spre valorile trecutului, despre garda pretoriană atotprezentă și despre „dracii de tip nou, care au coarne introvertite”. Să mai rețin că Ion D. Sîrbu a fost anchetat de Securitate în perioada grevelor minerilor din 1 și 3 august 1977 (bănuit că i-a instigat), sau că în același an 1977, dar în 4 martie, a plecat cu puțin timp din hotelul care s-a prăbușit la București. Trageți o concluzie.

***

Închei seria de episoade legate de Gala Poeziei Române (din 19 noiembrie, ediția I, la Ateneu – „Lista lui Manolescu”, 26 de poeți), semnate de Tudor Cicu, care a vizionat înregistrarea pe TVR Cultural (cu o regie de proastă calitate; am observat că n-au fost tăiați poeții-șefi), pe 1 decembrie:

VII

Gala poeziei române

 (pamflet)

Motto:

“Aici îmi cântă mierla… toată viaţa o să mă târască plugul de colo, colo…”

Marin Sorescu

23. Nicolae Prelipceanu: Nicolae Manolescu îl numea „un poet valoros şi original”. Original, în sensul de a cultiva în poezie absurdul şi bizareria. Personal, poetul se autodefinea „un poet ironic”. Ne citeşte poemul „Ion de la gară”. O primă bizarerie: poetul nu-şi aminteşte de la ce gară era Ion. Dar cum le „spunea în gura mare”, înţelegem că era un fel de profet pentru cei din jur. Mai înţelegem, că nu fusese niciodată cu trenul regal confiscat de comunişti. Ion nici nu ştia de tren şi nici n-a călătorit vreodată. Era prostul gării, spune poetul. Şi ce poate să facă un prost ca Ion, decât să scrie poezii împuşcând literele. Ion, acesta, se şi lăuda cu înzestrarea lui, mai ceva decât Terente. Mă întreb, ce ochi făcea N. Manolescu, alături! Cum dracu să nu faci ochii mari, auzindu-l pe Ion cum îşi urla, prin gările patriei, poezia. În final, poetul declară halucinant pentru urechile tuturor: ce n-ar da să mai scrie o prostie (am auzit bine?), despre ceva care să-l uite pe Ion de la gară, cenzurat de vreun cerşetor milos. N. Manolescu şi-a făcut-o cu mâna lui. Despre listă, spuneam.

24. Adrian Alui Gheorghe: Cunoscut, în Piatra-Neamţ, ca fiind directorul unei reviste de mare ţinută literară (nume grele, pot fi urmărite în nr. 8 postat pe blogul LIS). Este adeptul unui nou spectacol în faţa cortinei, pentru noul val care dă acum să urce pe scena poeziei. Ne citeşte din „Poezia este luxul săracilor”, trei poeme. Primul, intitulat „Cucuta”, despre oameni care să se iubească, s-a mai văzut, şi despre pisici care se iubesc pe acoperiş, se ştie, dar cine a văzut cotlete sau chifle să se iubească? La fel, două ouă dintr-o omletă? „Cine a văzut cum se iubesc fructele dintr-o salată? E ca şi cum a-i încerca tăria cucutei!” Al doilea, un poem scurt: despre tăria mărului de a învinge. Cel de al treilea: „Poem neterminat pentru peniţă şi adrenalină”, ne pune pe gânduri: Nu mai este Laurenţiu Ulici să ne explice câte ceva despre predispoziţia poetului spre ludic. Un ludic de substanţă şi de mare sensibilitate. Să intri cu măsura unui sicriu în poezie şi, după ce ai ars atâta în poezie, asta, chiar nu mai seamănă cu un cântec de mângâiere. Singurul mod de a-l ţine aproape pe cititorul de pretutindeni („de a-l păstra în viaţă/ este să-i spui poveşti” – spune Matei Vişniec). Altfel, noi vom rămâne cu „o veşnică ridicare din umeri”. Să nu-i dai dreptate?

25. Marta Petreu: (Rodica Marta Vartic), clujeancă, pe care N. Manolescu în „Istoria criticii…”, consideră că poeta nu a fost preţuită la justa ei valoare. Ceva-ceva, memoria îmi aduce pe dinaintea ochilor imagini din „Scara lui Iacob” (2006). Ne citeşte poemul „Întâlnirea”. După ce suntem puşi dinaintea punctelor cardinale: soare-răsare, soare-apune, ni se ridică o punte şi dinspre miază-noapte. Apare acolo (să nu înţelegeţi, cumva, un fel de ins răstignit, pus să privească „pe viaţă şi moarte” scena ce va urma); o femeie sprijinită, în tot ce întreprinde, de un bărbat. Şi, i se pare că-l iubeşte. Haideţi împreună să ne închipuim scena: deasupra, „ochiul absenţei” (?), sus, „cerul înalt”, unde ne purtăm fiecare, războiul nostru rece. Aici (putem spune), fiecare îşi împlineşte scenariul. El stă rezemat de poarta asta închisă. Poemul acesta e un cântec fără răspuns. Vorba lui Nichita: „De ce te-oi fi iubind atâta?” Doamnă Marta Petreu: sunt bolnav şi eu, nu de cântece, ci de ferestre sparte prin care răzbate frigul în poezie. Aşa înţeleg eu, să ne purtăm, fiecare, războiul acesta rece. Altfel, pe mine, poetul m-a pierdut definitiv pe drum. Şi, se poate întoarce mulţumit în pustia lui, mulţumit (aşa spune Adrian Alui Gheorghe, în revista sa „Conta”), că a mai scăpat de un cititor.

26. Gabriel Chifu: Poetul din Calafat, redactor-șef la revista „Ramuri”, azi director adjunct la „România literară”, iată, a ajuns şi organizatorul Galei… Ne citeşte poemul „Într-o noapte”: când băuse toată noaptea „dar tot era parcă puţin pe lângă setea noastră”. Urmează imaginea unei turme de porci care-i invadează poemul, în timp ce întunericul ieşea prin toţi porii (?!). Noi n-am fi ţinut minte nici lumina, după o asemenea beţie. Noi, ascultătorii, desigur. Întunericul ăsta nu era, aşa, ca ceva oarecare. Fiţi atenţi: „era ca o pungă doldora de aur şi arginţi”. Un fel de Eldorado. Chelneriţa, care-i servea pe toţi, era beată şi ea (toţi erau nişte porci !). Tare, nu? Turma, ca-n Biblie, o luase spre prăpastie. Poetul manevrează cuvintele! Are grijă ca turma să nu cadă în ea. Hocus-pocus, mută prăpastia şi golul în care putea să cadă turma. Publicul nu e convins de magia poetului. De aceea, ne citeşte un alt poem. Nici nu ne dăm seama, cum, ziua prin care trece poetul, seamănă unui peşte mai mare decât râul. Oricum, suntem depăşiţi de astfel de întâmplări.

P.S. Ion Caramitru trage cortina pe dinaintea ochilor noştri, recitând impecabil un poem din Marin Sorescu. Profund impresionat de numărul mare al celor de faţă, Nicolae Manolescu uită că lista lui are doar 26 de poeţi şi le mulţumeşte tuturor „pentru că ne daţi curaj pentru că mai există poezia”. Pentru că ne vorbeşte la modul serios, trebuie să-l credem. Să fie vina noastră că nu suntem educaţi în spiritul noului val al poeziei? Voi aţi realizat „misterul universal” de care ne vorbea Blaga? Întrucât nu ni se pare că vine o vreme când era să fim cu toţii geniali, după cum mirosise Marin Sorescu ceva. Aşteptăm lista următoare.

Tudor Cicu