0
15 comments

Joi, 8 decembrie 2011. Continui ce am început ieri, legat de destinul insuportabil al lui Ion D. Sîrbu (expus de Daniel Cristea Enache la conferința lui de la Sala Atelier a Teatrului Național duminică, 4 decembrie): câți dintre noi ar fi acceptat în locul lui nedreptatea? Am ajuns în anul 1958, când Al. Nicolschi îi prelungește pușcăria politică lui Ion D. Sîrbu dintr-un condei cu doi ani de muncă silnică, apoi cu alți trei. Un coșmar din care nu poți să ieși decât prin spitalul de nebuni. Nu și  dacă ești Ion D. Sîrbu. El a prins dictaturile neagră și roșie, a fost o victimă a regalității și o victimă a republicii, a fost o victimă a legionarilor (fiind ilegalist comunist) și, culmea imbecilității destinului lui, a fost o victimă a torționarilor comuniști, deși era de-al lor (numai fiindcă n-a denunțat un legionar, pe scriitorul Marcel Petrișor). Vă reamintesc, Ion D. Sîrbu a murit cu trei luni înaintea Revoluției din 1989 (cine și-ar fi putut imagina că va veni o revoluție care va mătura comunismul primar în România? Nici măcar un nebun). În „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” (apărut postum, în două volume, în 1991, „Glosse” și în 1993, „Exerciții de luciditate”), Ion D. Sîrbu (absolvent de filozofie, pentru care avea slăbiciune Lucian Blaga) mărturisea: „Trebuie să recunosc că viața mea, biata mea viață, nu a fost nici tragică, nici comică, nici aventuroasă și nici banală. Am supraviețuit sub-existând. Am durat și am îndurat sperând. Am trăit sub semnul ridicolului… Am avut cea mai sănătoasă origine socială, am fost cumplit de pedepsit pentru această origine. Am fost bătut de legionari, aproape aceiași legionari m-au verificat pe linie de partid (comunist)”… Câtă putere de caracter și ce fibră a avut Ion D. Sîrbu să poate să reziste unor asemenea vremuri scoase din țâțâni!

Să-l ascult mai departe de Daniel Cristea Enache: Pe 12 decembrie 1958 are loc al doilea proces al lui Ion D. Sîrbu, „de la culpă s-a trecut la intenție”, i s-a reproșat că refuză să incrimineze „gândirea reacționară” a lui Lucian Blaga. I-a fost reevaluată toată pedeapsa, a fost condamnat la șapte ani de pușcărie pentru activitate agitatorică… Între timp soția lui divorțase (avea angajament semnat la Securitate), fostul ilegalist comunist Ion D. Sîrbu, filozof și scriitor pierde tot (inclusiv biblioteca), la proces avea deja 49 de kilograme. În 1961 moare Lucian Blaga, a intrat în „nepăsarea cosmică” (pe când Ion D. Sîrbu era în pușcărie politică; știa că Blaga vedea în moarte o reîntoarcere în locul de unde a venit, moartea îl însenina). Să nu uit, un fapt divers: Ion D. Sîrbu l-a văzut în 1954 pe Lucian Blaga lăcrimând, „rezemat de un castan”: „Voi fi uitat (i-a spus Lucian Blaga studentului lui Ion D. Sîrbu), opera mea va pieri, chiar și voi, cei mai buni studenți ai mei, vă veți lepăda de mine”. Trebuie reținut că Ion D. Sîrbu nu s-a lepădat nici o clipă de Lucian Blaga, ba mai mult, destinul lui a fost ruinat și de relația cu Lucian Blaga, căzut total în dizgrația regimului bolșevic.

În 1963, a continuat Daniel Cristea Enache, Ion D. Sîrbu e grațiat. Ce să facă, ieșit după șapte ani de pușcărie absurdă. Avea 44 de ani, încotro să o ia, având cariera distrusă? El, conferențiarul universitar în filozofie… A venit la Petrila și a lucrat vagonetar în mină. În 1964, știindu-se că a fost arestat din redacția revistei Teatru, e angajat secretar literar la Teatrul din Petroșani. După care-și stabilește domiciliul stabil la Craiova, unde va fi secretar literar la Teatrul Național de acolo (aici își va găsi prieteni extraordinari). În 1967 i se ridică interdicția de a semna ca scriitor. Bineînțeles, era urmărit de Securitate până în pânzele albe. În 1969 Ion D. Sîrbu e pus la zid de securistul Olimpian Ungherea (pe atunci locotenent; azi e cunoscut mason, autor de cărți polițiste) – dacă aveți timp, citiți Dosar I.D. Sîrbu (număr dedicat lui I.D. Sîrbu), Revista Verso, anul 4, nr. 71, 2009. Încet-încet, Ion D. Sîrbu reușește să publice piese de teatru, povestiri, două romane pentru copii. Editorii de la Cartea Românească s-au bătut pentru apariția lui Ion D. Sîrbu, dar romanul „Lupul și Catedrala” i-a fost interzis, abia cu cărțile apărute după Revoluție („Adio, Europa!” și „Jurnal după jurnal”, în primul rând) s-a impus ca valoare. Daniel Cristea Enache a atras atenția că piesele de teatru ale lui Ion D. Sîrbu rămân în zona perisabilă a operei lui, sunt scrise didactic, nu-l reprezintă… Închei cu discuția legată de preluarea vieții lui Ion D. Sîrbu, în parte, în personajul Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda – cu adăugarea că în același personaj mai pot fi recunoscute alte două biografii, ale lui Ion Caraion și ale lui Traian Chelariu (el a lucrat la deratizare). S-a mai subliniat că Ion D. Sârbu a avut noroc postmortem și că succesiunea de ghinioane din viața lui nu l-a abrutizat, a rămas cu coloana vertebrală verticală până la moarte (a murit de cancer, la 70 de ani). Daniel Cristea Enache l-a citat pe Ion D. Sîrbu, întrebându-se dacă a fost profetic, fiindcă vorbea de sfârșitul bunăstării economice, despre fuga din viitor spre valorile trecutului, despre garda pretoriană atotprezentă și despre „dracii de tip nou, care au coarne introvertite”. Să mai rețin că Ion D. Sîrbu a fost anchetat de Securitate în perioada grevelor minerilor din 1 și 3 august 1977 (bănuit că i-a instigat), sau că în același an 1977, dar în 4 martie, a plecat cu puțin timp din hotelul care s-a prăbușit la București. Trageți o concluzie.

***

Închei seria de episoade legate de Gala Poeziei Române (din 19 noiembrie, ediția I, la Ateneu – „Lista lui Manolescu”, 26 de poeți), semnate de Tudor Cicu, care a vizionat înregistrarea pe TVR Cultural (cu o regie de proastă calitate; am observat că n-au fost tăiați poeții-șefi), pe 1 decembrie:

VII

Gala poeziei române

 (pamflet)

Motto:

“Aici îmi cântă mierla… toată viaţa o să mă târască plugul de colo, colo…”

Marin Sorescu

23. Nicolae Prelipceanu: Nicolae Manolescu îl numea „un poet valoros şi original”. Original, în sensul de a cultiva în poezie absurdul şi bizareria. Personal, poetul se autodefinea „un poet ironic”. Ne citeşte poemul „Ion de la gară”. O primă bizarerie: poetul nu-şi aminteşte de la ce gară era Ion. Dar cum le „spunea în gura mare”, înţelegem că era un fel de profet pentru cei din jur. Mai înţelegem, că nu fusese niciodată cu trenul regal confiscat de comunişti. Ion nici nu ştia de tren şi nici n-a călătorit vreodată. Era prostul gării, spune poetul. Şi ce poate să facă un prost ca Ion, decât să scrie poezii împuşcând literele. Ion, acesta, se şi lăuda cu înzestrarea lui, mai ceva decât Terente. Mă întreb, ce ochi făcea N. Manolescu, alături! Cum dracu să nu faci ochii mari, auzindu-l pe Ion cum îşi urla, prin gările patriei, poezia. În final, poetul declară halucinant pentru urechile tuturor: ce n-ar da să mai scrie o prostie (am auzit bine?), despre ceva care să-l uite pe Ion de la gară, cenzurat de vreun cerşetor milos. N. Manolescu şi-a făcut-o cu mâna lui. Despre listă, spuneam.

24. Adrian Alui Gheorghe: Cunoscut, în Piatra-Neamţ, ca fiind directorul unei reviste de mare ţinută literară (nume grele, pot fi urmărite în nr. 8 postat pe blogul LIS). Este adeptul unui nou spectacol în faţa cortinei, pentru noul val care dă acum să urce pe scena poeziei. Ne citeşte din „Poezia este luxul săracilor”, trei poeme. Primul, intitulat „Cucuta”, despre oameni care să se iubească, s-a mai văzut, şi despre pisici care se iubesc pe acoperiş, se ştie, dar cine a văzut cotlete sau chifle să se iubească? La fel, două ouă dintr-o omletă? „Cine a văzut cum se iubesc fructele dintr-o salată? E ca şi cum a-i încerca tăria cucutei!” Al doilea, un poem scurt: despre tăria mărului de a învinge. Cel de al treilea: „Poem neterminat pentru peniţă şi adrenalină”, ne pune pe gânduri: Nu mai este Laurenţiu Ulici să ne explice câte ceva despre predispoziţia poetului spre ludic. Un ludic de substanţă şi de mare sensibilitate. Să intri cu măsura unui sicriu în poezie şi, după ce ai ars atâta în poezie, asta, chiar nu mai seamănă cu un cântec de mângâiere. Singurul mod de a-l ţine aproape pe cititorul de pretutindeni („de a-l păstra în viaţă/ este să-i spui poveşti” – spune Matei Vişniec). Altfel, noi vom rămâne cu „o veşnică ridicare din umeri”. Să nu-i dai dreptate?

25. Marta Petreu: (Rodica Marta Vartic), clujeancă, pe care N. Manolescu în „Istoria criticii…”, consideră că poeta nu a fost preţuită la justa ei valoare. Ceva-ceva, memoria îmi aduce pe dinaintea ochilor imagini din „Scara lui Iacob” (2006). Ne citeşte poemul „Întâlnirea”. După ce suntem puşi dinaintea punctelor cardinale: soare-răsare, soare-apune, ni se ridică o punte şi dinspre miază-noapte. Apare acolo (să nu înţelegeţi, cumva, un fel de ins răstignit, pus să privească „pe viaţă şi moarte” scena ce va urma); o femeie sprijinită, în tot ce întreprinde, de un bărbat. Şi, i se pare că-l iubeşte. Haideţi împreună să ne închipuim scena: deasupra, „ochiul absenţei” (?), sus, „cerul înalt”, unde ne purtăm fiecare, războiul nostru rece. Aici (putem spune), fiecare îşi împlineşte scenariul. El stă rezemat de poarta asta închisă. Poemul acesta e un cântec fără răspuns. Vorba lui Nichita: „De ce te-oi fi iubind atâta?” Doamnă Marta Petreu: sunt bolnav şi eu, nu de cântece, ci de ferestre sparte prin care răzbate frigul în poezie. Aşa înţeleg eu, să ne purtăm, fiecare, războiul acesta rece. Altfel, pe mine, poetul m-a pierdut definitiv pe drum. Şi, se poate întoarce mulţumit în pustia lui, mulţumit (aşa spune Adrian Alui Gheorghe, în revista sa „Conta”), că a mai scăpat de un cititor.

26. Gabriel Chifu: Poetul din Calafat, redactor-șef la revista „Ramuri”, azi director adjunct la „România literară”, iată, a ajuns şi organizatorul Galei… Ne citeşte poemul „Într-o noapte”: când băuse toată noaptea „dar tot era parcă puţin pe lângă setea noastră”. Urmează imaginea unei turme de porci care-i invadează poemul, în timp ce întunericul ieşea prin toţi porii (?!). Noi n-am fi ţinut minte nici lumina, după o asemenea beţie. Noi, ascultătorii, desigur. Întunericul ăsta nu era, aşa, ca ceva oarecare. Fiţi atenţi: „era ca o pungă doldora de aur şi arginţi”. Un fel de Eldorado. Chelneriţa, care-i servea pe toţi, era beată şi ea (toţi erau nişte porci !). Tare, nu? Turma, ca-n Biblie, o luase spre prăpastie. Poetul manevrează cuvintele! Are grijă ca turma să nu cadă în ea. Hocus-pocus, mută prăpastia şi golul în care putea să cadă turma. Publicul nu e convins de magia poetului. De aceea, ne citeşte un alt poem. Nici nu ne dăm seama, cum, ziua prin care trece poetul, seamănă unui peşte mai mare decât râul. Oricum, suntem depăşiţi de astfel de întâmplări.

P.S. Ion Caramitru trage cortina pe dinaintea ochilor noştri, recitând impecabil un poem din Marin Sorescu. Profund impresionat de numărul mare al celor de faţă, Nicolae Manolescu uită că lista lui are doar 26 de poeţi şi le mulţumeşte tuturor „pentru că ne daţi curaj pentru că mai există poezia”. Pentru că ne vorbeşte la modul serios, trebuie să-l credem. Să fie vina noastră că nu suntem educaţi în spiritul noului val al poeziei? Voi aţi realizat „misterul universal” de care ne vorbea Blaga? Întrucât nu ni se pare că vine o vreme când era să fim cu toţii geniali, după cum mirosise Marin Sorescu ceva. Aşteptăm lista următoare.

Tudor Cicu


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
15 comments

15 Comments

Lasă un răspuns la Radu Humor Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Multumesc lui Tudor Cicu pentru rabdare, rigoare si diagnostice. Cind vor inflori corcodusii pe muntele Pietricica, primul din primavara viitoare i-l dedic cu cea mai mare bucurie…!

  2. Nu mai merg la nicio lansare de carte, nu-mi plac parastasele, mai ales cele “de viu”. În Iosif şi fraţii săi, Thomas Mann a fost mort 18 ani. Pentru cine zicea Ţuţea c-a făcut puşcărie?

  3. Pentru noi. La fel ca Ion D. Sîrbu şi toţi ceilalţi eroi. Ca să nu fim
    asemeni viermilor pământului.

  4. Domnule Adrian Alui Gheorghe: În partea sudică a Dobrogei (unde m-am născut), erau mulţi corcoduşi pe vremea copilăriei mele. Fiindcă, prunii erau foarte rari, noi la toţi le spuneam: pruni. Abia după ce am ajuns pe meleagurile Buzăului (terminasem şi facultatea), am observat că aici e patria prunilor adevăraţi. Şi mai ales, ce licoare iese mai târziu, după ce se scutură floarea. Astă primăvară, când am urcat cu telegondola la Piatra Neamţ, cumnatul din Roman, mi-a arătat de sus de pe munte, unde e Pietricica… Dacă ştiam, dădeam de pe atunci un chiot.

  5. După război mulţi viteji se arată, iar fariseii plâng cu lacrimi de crocodil şi fac spectacole de operetă pe cenuşa încă fumegândă a bieţilor eroi… 👿 Atâta timp cât heroii sunt în viaţă fariseii ori nu-i văd, având orbul găinilor, ca orice oportunişti, fripturişti ori căldicei conformişti, ori, din contra, participă din plin, unii cu-o fervoare tot atât de mare ca şi “căinţa” lor de apoi, la prigonirea befericiţilor heroi, alături de contingentu normal de moroi.

  6. Ştiu ce vrei să-mi comunici prietene Edi: „Şi totuşi exisă iubire/Şi totuşi există blestem/dau lumii, dau lumii de ştire…/Iubesc, am curaj şi mă tem”. Nu ai avut puterea să o spui până la capăt, pentru că, asemeni mie, un mare pustiu te cuprinde, şi pe tine, citindu-mă, sau, citindu-i pe ceilalţi. Vezi şi tu, cum afară roiesc întunerici (cum spunea poetul acesta, aruncat la gunoi: de cine?). Tatiana Stepa (Dumnezeu, cred, a şi luat-o la dreapta sa), mi-a răscolit inima în 2008, la Mizil, cu „adio, adio, rămâi…”. De aceea nu am, nici eu, ca şi poetul la ale cărui versuri recurgi: „pretenţii nu am de la lume…” … Îmi închei mesajul, cu eminescianul vers: şi totuşi…

  7. Befericiţi” am scris ? 🙄 Atunci aşa să fie, căci oricum pentru ei nu mai contează când o fi să fie, iar un june din lumea cu chef de tragicomedie ce-o să vie, în prezenţa unui auditoriu bine hrănit şi îmbrăcat ca orice zmecheroasă burghezie dedulcită la postmodernă poezie, o să le amărunţească din nou nefericirile, puşcăriile şi dui-urile, primind încă o dată aplauzele şi încasând onorariile care e… Şi totuşi există ruşine, şi totuşi există obraz, după caz, naz şi praz, dar probabil numai pe altă planetă şi cu altă ocaz.

  8. Chiar dacă observ o anumită enervare la cititori, aici, public în continuare considerațiile lui Tudor Cicu (mai e un singur episod, în afara acestuia de mai jos) pe seama Galei Poeziei Române…”
    Sincer sa fiu n-am observat nici o enervare , poate doar oarecare retinere in a comenta, pe care o pun pe seama prudentei oarecum firesti de a nu zgandari multimea de orgolii proprii si noua muritorilor, dapoi alesului segmant adus in discutie, mai mult ne, decat comentat !
    Domnul Tudor Cicu si-a asumat, cu mult curaj, talent si dibacie, aceasta necesara si ingrata blitzuire a operelor aduse in prim plan de acest eveniment de gala, si ma incumet a spune ca textele de inalta tinuta (vorba aia : de gala!), dar mai ales extrem de “scurte si cuprinzatoare”, reflecta cum nu se poate mai bine o realitate artistica de moment, atat de complex(a) macinata de falcile criticii literare .
    Sincer sa fiu. departe de mine pretentia de a fi cunoscut pe toti cei adusi acolo pe podium si aici in discutie, dar macar 8-10 poeti imi sunt destul de bine cunoscuti, unii e drept doar prin ce au scris ( nu doar poezie, ci si proza) si daca intereseaza pe cineva, as fi asternut aceleasi aprecieri sau vagi reprosuri, pe care le aduce domnul Tudor Cicu in atat de putine si bine tintite cuvinte.
    Sper ca peste luni sau ani sa nu fim martorii unor alte procese de partaj a drepturilor de autor, mai ales ca acum sunt 26 de premianti plecati spre nemurire, si nu doar 9 si cu orgoliul (de)10, cati erau odata, din care insa numai unul a ajuns la Caracal !
    Cu siguranta, cea mai inspirata incheiere a episoadelor ar fi tot :
    Motto :
    “Aici îmi cântă mierla… toată viaţa o să mă târască plugul de colo, colo…”
    Marin Sorescu
    Unde cantatul mierlei (critica de specialitate), ii va purta pe cei care au sansa sa nu “mierleasca” literar chiar de la inceput, de colo, colo.., prin tarana rascolita de plugul vorbelor :
    cand sus , cand jos, cand bland, cand nemilos, sau cand si cand…

  9. AVP, nu a fost nici un razboi, fiindca nu stiu cati s-ar fi dezonorat sa lupte cu niste moroi. Iar cu privire la fatarnici…deja zambetul meu devine larg, insa ceva imi joaca pe fata – o umbra de cruzime – fiindca sunt atat de penibili, atat de jalnici, incat nici nu mai au nevoie de dusmani; atat de inteligenti sint! Probabil va trebui sa indeplinim o formalitate: sa ne strambam la ei, aseptic – ca sa se mire(sibilinic). Cu cine sa lupti?!

    Spun si eu: sa ne intoarcem la cei care ne-au tulburat.

  10. “Şi totuşi există iubire,
    Şi totuşi există blestem,
    Dau lumii, dau lumii de ştire
    Iubesc, am curaj şi mă tem.

    Şi totuşi e stare de veghe,
    Şi totuşi murim repetat,
    Şi totuşi mai cred în pereche,
    Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.

    Pretenţii nici n-am de la lume
    Un pat, întuneric şi tu,
    Intrăm în amor fără nume,
    Fiorul ca fulger căzu.

    Motoarele lumii sunt stinse,
    Reţele pe căi au căzut,
    Un mare pustiu pe cuprins e,
    Trezeşte-le tu cu-n sărut.

    Acum te declar Dumnezee,
    Eu însumi mă simt Dumnezeu,
    Continuă lumea, femeie,
    Cu plozi scrişi în numele meu.

    Afară roiesc întunerici,
    Aici suntem noi luminoşi,
    Se ceartă-ntre ele biserici
    Făcându-şi acelaşi reproş.

    Şi tu şi iubirea există,
    Şi moartea există în ea,
    Îmi place mai mult când eşti tristă,
    Tristeţea, de fapt, e a ta.

    Genunchii mi-i plec pe podele,
    Cu capul mă sprijin de cer,
    Tu eşti în puterile mele,
    Deşi inchiziţii te cer.

    Ce spun se aude aiurea,
    Mă-ntorc la silaba dintâi,
    Prăval peste tine pădurea:
    Adio, adică rămâi.

    Şi totuşi există iubire,
    Şi totuşi există blestem,
    Dau lumii, dau lumii de ştire:
    Iubesc, am curaj şi mă tem.”

  11. Şi eu, care-am crezut că-l ştiu da capo al fine pe Goga! Dar, poezeaua asta, are, parcă, ceva şi din Cojbuc…

  12. Ion D. Sirbu n-a fost condamnat pur si simplu pentru ca nu l-a denuntat pe Marcel Petrisor, ci pentru ca nu si-a minjit profesorii, nu a devenit colaborator al Securitatii, adica un bun comunist, in ciuda orientarii lui declarate de om de stinga; Petrisor nu era legionar! (in cel mai nenorocit regim de izolare-exterminare – in casimca Jilavei – Petrisor a fost singurul nelegionar intre legionari, atunci cind a murit in conditii dramatice Costache Oprisan, in iulie 1958; Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi-a deschis vena şi a umplut o gamelă cu sânge, însă a fost imposibil să îl salveze. Fusese distrus de tuberculoza; Este imposibil ca traind in asemenea conditii linga niste oameni devotati semenilor lor pina la a-si taia venele sa nu te “molipsesti” de ceva din fiintza lor; dar Petrisor nu a fost legionar)

  13. Post factum, faţă cu dimensunea ororilor comunismului, în contextul geopolitic al anilor 40, pare că legionarismul a fost “răul cel mic”, dacă aplicăm locul comun frecventat de 20 ani, în gândirea politică românească. În contextul mentalităţilor acelor vremi, cu o populaţie preponderent rurală, autoeducată maniheist, tribalismul naţionalist s-a radicalizat defensiv în faţa primejdiei istorice desnaţionalizatoare a rusificării prin vectorul bolşevic. Luminata clasă muncitoare şi-a trădat ţara, dacă judecăm după consecinţe, forţându-i responsabilităţile, de care, de drept, partidele istorice s-au derobat, culpabilizându-se, prin “non-combat”, ca părtaşe trădării, înaintea conştiinţei acelor vremi de neam şi de ţară. Da, azi am băgat seama, că, precum jumătatea de adevăr e mai mincinoasă decât minciuna, nici “răul cel mic” nu scuză ci acuză mijloacele şi mai vârtos. Istoria nu-i lada de gunoi a nimănui, ci, nenegociabilă şi neamendabilă, este demnitatea a ceea ce şi aşa cum a fost